Debutul acestui sezon viticol vine cu o imagine pe care, dacă o privim superficial, am putea-o interpreta ca fiind liniștitoare. Vița de vie a pornit mai greu, cu un decalaj de aproximativ două săptămâni față de anii considerați normali, pe fondul unor temperaturi scăzute care s-au menținut mai mult decât ne-am fi dorit.
În multe plantații, mai ales în cele tinere, creșterile sunt încă neuniforme, iar ritmul vegetativ pare ținut în frâu.
Dar experiența din teren ne arată că astfel de începuturi nu trebuie citite ca fiind lipsite de risc.
Din contra, sunt acele momente în care problemele nu sunt încă vizibile, dar sunt deja prezente, iar efectele lor vor deveni evidente mai târziu, atunci când posibilitățile de corecție sunt mult mai limitate.
În plantațiile rezultate din reconversie, unde ponderea suprafețelor tinere este încă destul de semnificativă, sensibilitatea este mult mai mare. Aici discutăm despre formarea plantației în sine.
Orice gol, orice întârziere, orice dezechilibru rămâne în sistem ani de zile. Iar de foarte multe ori, atunci când vedem plante care pornesc greu sau diferențe evidente de vigoare, prima reacție este să punem totul pe seama vremii.
În realitate, de multe ori, cauza este deja instalată în sol.
Dăunătorii radiculari la vița de vie
Dăunătorii radiculari sunt cei care dau tonul în această etapă, chiar dacă nu sunt cei mai ușor de observat.
Nematozii din genurile Xiphinema sau Meloidogyne incognita afectează direct sistemul radicular, distrug țesuturile și perturbă circulația sevei, iar în cazul unora dintre ele vorbim și despre vectori de viroze care complică și mai mult situația.
În paralel, larvele unor specii precum Agriotes lineatus sau Melolontha melolontha acționează în zona rădăcinilor și a punctului de altoire. Drept rezultat, unele plante nu mai pornesc sau cedează aparent fără motiv.
Erinoza
Erinoza rămâne una dintre cele mai frecvente și ușor de recunoscut forme de atac, produsă de Colomerus vitis.
Chiar dacă dimensiunile acestui acarian sunt aproape insesizabile cu ochiul liber, efectele sunt evidente: pe partea inferioară a frunzei apare acel țesut pâslos caracteristic (erineum), iar pe partea superioară bășicări de diferite culori, de la alb-gălbui sau rozaliu până la brun-cafeniu, în funcție de evoluția atacului și de soi.
Biologia acestui dăunător explică de ce îl întâlnim atât de devreme și atât de frecvent.
Iernează sub scoarța butucilor sau în mugurii de la baza coardelor, iar primăvara, odată cu atingerea unor temperaturi medii de 10–15°C și intrarea în faza de dezmugurit (BBCH 08–09), femelele ies din diapauză și colonizează rapid frunzele tinere.
De aici începe ciclul, cu 5–7 generații pe an, care se pot suprapune până toamna târziu.
În plantațiile tinere, acest comportament capătă o importanță mult mai mare. Colonizarea timpurie, corelată cu o pornire lentă în vegetație, poate duce la un stres suplimentar într-un moment în care planta își bazează dezvoltarea pe rezervele proprii.
În anumite situații, mai ales pe fond de secetă pedologică după plantare, aceste atacuri, alături de cele produse de Calepitrimerus vitis, pot influența chiar procentul de prindere al butașilor.
Un alt aspect care nu trebuie ignorat este sursa de infestare. În plantațiile nou înființate, acarienii pot proveni din materialul săditor și din resturile vegetale sau butucii vechi rămași după defrișare, unde aceștia au iernat.
De aceea, prevenția începe încă din faza de înființare, prin utilizarea de material săditor sănătos și, ideal, tratat termic.
Termoterapia butașilor, realizată la 50–55°C timp de 30–60 de minute, rămâne una dintre metodele eficiente de reducere a încărcăturii biologice.
În ceea ce privește combaterea, trebuie făcută diferența între plantațiile tinere și cele pe rod. În plantațiile mature, erinoza produce rar pagube care să justifice intervenții.
În schimb, în plantațiile de an I și II, pragul de atenție este mult mai jos. La un nivel de peste 10% lăstari cu simptome, în faza de 2–3 frunzulițe, intervenția devine justificată, fie cu acaricide, fie cu produse de contact utilizate și în combaterea făinării.
Important este că tratamentul nu „repară” simptomele deja apărute, ci limitează dezvoltarea populațiilor.
În același timp, trebuie păstrat un echilibru. Entomofauna utilă, chiar dacă limitată în cazul acarienilor, există și contribuie la reglarea populațiilor.
De aceea, utilizarea produselor selective și alternarea grupelor chimice rămân baza pentru a evita apariția rezistenței și pentru a menține eficiența strategiilor de combatere.
Citiți mai multe despre Erinoza (bășicarea) viței de vie – când se fac tratamente pentru combaterea acarienilor eriofizi.
Melolontha melolontha
Pe acest fond, apar și alte semnale, aparent izolate, dar care nu trebuie ignorate. Prezența adulților de Melolontha melolontha pe lăstarii tineri este rezultatul unui ciclu biologic bine definit.
Această specie are un ciclu de dezvoltare de 3–4 ani, cu acumulări de populații care, în anii favorabili, pot genera apariții masive ale adulților.
În condițiile actuale, ieșirea din iernare a adulților se suprapune foarte bine peste această pornire întârziată în vegetație, ceea ce face ca atacul să fie nu doar prezent, ci în anumite situații chiar sever.
Lăstarii tineri, aflați încă într-o fază fragilă de dezvoltare, devin ținta directă a consumului, iar în plantațiile tinere impactul este mult mai evident decât în cele mature.
Peribatodes rhomboidaria
Un alt dăunător care rămâne adesea în plan secund, dar care, în anumite condiții, poate genera pagube consistente, este Peribatodes rhomboidaria, cotarul cenușiu al viței de vie.
În anii cu primăveri mai reci și cu o perioadă de vegetație prelungită, cum se conturează și sezonul actual, dinamica acestui dăunător devine mult mai relevantă.
Larvele apar timpuriu și își sincronizează hrănirea cu fazele sensibile ale plantei, în special cu dezmuguritul și începutul formării frunzelor.
În condiții de temperaturi moderate, dezvoltarea lor este mai lentă, ceea ce prelungește perioada de hrănire. Practic, nu discutăm despre un atac scurt și intens, ci despre unul prelungit, care poate afecta constant mugurii și frunzele tinere.
În plantațiile tinere, unde fiecare lăstar are rol în formarea viitoarei structuri a butucului, acest tip de atac poate duce la:
- pierderi de muguri fertili
- defolieri parțiale repetate
- întârzieri în dezvoltare și neuniformitate.
Particularitatea acestui an este anume această combinație: pornire întârziată + temperaturi moderate, care favorizează prelungirea perioadei de activitate a larvelor.
Pe lângă dăunătorii specifici plantației, trebuie luat în calcul din ce în ce mai mult și ceea ce vine din exterior.
Extinderea suprafețelor cultivate cu rapiță la nivel național a modificat echilibrul biologic din multe areale agricole.
Pe fondul acestor suprafețe mari, populațiile unor specii polifage cresc semnificativ, iar un exemplu tot mai frecvent este Epicometis hirta, gândacul păros.
Problema nu este în cultura de rapiță, ci în ceea ce se întâmplă după înflorire, când adulții migrează în căutarea altor surse de hrană.
În plantațiile viticole tinere, unde mugurii și lăstarii sunt încă fragili, aceste atacuri pot apărea brusc, în vetre, și pot avea un impact disproporționat.
Lobesia botrana
Privind spre dăunătorii care vor defini cu adevărat sezonul, Lobesia botrana rămâne reperul principal. Dincolo de percepția generală, dinamica acestei specii este extrem de bine ancorată biologic, iar interpretarea corectă a momentului actual face diferența.
Eudemisul iernează în stadiul de pupă, protejat în coconi mătăsoși fixați în scoarța butucilor, iar apariția fluturilor din generația hibernantă este strict condiționată de acumularea temperaturilor utile.
În mod clasic, zborul începe la sfârșitul lunii aprilie – începutul lunii mai, însă experiența ultimilor ani ne-a arătat o tendință clară de devansare, cu apariții semnalate chiar de la jumătatea lunii aprilie.
Sezonul actual vine însă cu o ajustare importantă. Pe fondul temperaturilor scăzute și al unei primăveri mai lente, acumularea sumelor termice este întârziată, ceea ce face ca momentul probabil al apariției zborului pentru generația I să fie deplasat către prima decadă a lunii mai.
Asta nu înseamnă un risc mai mic — ci doar un risc mutat în timp.
Particularitatea acestei insecte este și comportamentul său crepuscular. Zborul are loc la apus, cu un maxim în jurul acestui moment, iar împerecherea se realizează în timpul acestor ore.
În condiții favorabile, ponta începe la 1–2 zile după împerechere, ceea ce înseamnă că între momentul primelor capturi și apariția ouălor intervalul este foarte scurt.
Ouăle primei generații sunt depuse în special pe inflorescențe (BBCH 51 – 4–6 frunze vizibile), iar incubația durează între 7 și 11 zile, în funcție de temperatură.
Larvele rezultate atacă direct bobocii florali, o singură larvă fiind capabilă să consume până la 70–80 de boboci în perioada de dezvoltare.
Dacă privim în dinamică, în condițiile unui maxim de zbor, perioada de activitate a larvelor (aproximativ 20–28 de zile) se suprapune foarte bine peste intervalul critic al plantei, de la BBCH 55 (buton floral separat) până spre BBCH 60–69 (înflorit și sfârșitul înfloritului).
Aici se decide, de fapt, impactul generației I.
În anii în care după o perioadă rece urmează o creștere bruscă a temperaturilor, ciclul biologic al insectei poate accelera rapid. Asta înseamnă că intervalele dintre zbor, depunere și apariția larvelor se comprimă, iar fereastra optimă de intervenție devine mult mai scurtă.
De aceea, în acest moment, cheia nu este tratamentul, ci monitorizarea corectă. Instalarea capcanelor feromonale și urmărirea atentă a curbei de zbor rămân cele mai importante.
Fără această corelare între capturi și fenologia viței de vie, orice intervenție riscă să fie fie prea devreme, fie prea târzie.
Pentru că, în cazul Lobesia botrana, nu doar produsul face diferența, dar și momentul aplicării lui.
În aceeași zonă a dăunătorilor care pot trece ușor neobservați la începutul sezonului, dar care pot crea probleme reale în plantațiile tinere, se încadrează și tripsul.
Fie că vorbim de speciile specifice viței de vie sau de prezențe ocazionale precum Frankliniella occidentalis, comportamentul este același: reacționează rapid la creșterea temperaturilor și valorifică foarte bine țesuturile tinere.
În momentul de față, pe fondul unei primăveri mai reci, activitatea este încă redusă, dar trebuie privită ca fiind „în așteptare”.
Odată ce temperaturile depășesc constant pragul de 20–22°C, dezvoltarea populațiilor poate deveni rapidă, iar efectele apar aproape fără avertisment.
Atacul se produce prin înțepare și sugere la nivelul frunzelor și lăstarilor tineri, determinând decolorări cu aspect argintiu și o stagnare vizibilă a creșterii.
În plantațiile tinere, unde fiecare lăstar contribuie la formarea structurii butucului, aceste efecte sunt mult mai importante decât par la prima vedere.
Un avantaj în cazul tripsului este ușurința cu care poate fi identificat în teren. O metodă simplă, dar foarte eficientă, este scuturarea vârfului lăstarului direct pe ecranul telefonului. Dacă este prezent, insecta devine imediat vizibilă prin mișcările rapide caracteristice.
Este un detaliu practic, dar care face diferența între a presupune și a confirma prezența dăunătorului.
În același timp, trebuie luat în calcul și contextul climatic al acestui an. Dacă regimul precipitațiilor se menține la un nivel normal sau ușor excedentar, există premise ca presiunea tripsului să fie mai redusă comparativ cu anii precedenți.
Experiența recentă arată că atacurile masive au fost strâns corelate cu perioadele de secetă, în special în culturile limitrofe plantațiilor viticole, de unde populațiile migrau ulterior către vița de vie.
În 2026, dacă umiditatea se menține, este posibil ca tripsul să aibă un caracter mai degrabă limitativ decât agresiv.
Asta nu înseamnă absența riscului, dar o schimbare de intensitate.
Pentru că, în cazul tripsului, diferența dintre un sezon liniștit și unul problematic nu ține doar de prezența insectei , ci de contextul climatic în care aceasta evoluează.
Vezi și articolul Tripsul californian la vița de vie – cum deosebim atacul, control.
Scaphoideus titanus
În aceeași logică a dăunătorilor care nu impresionează prin prezență la începutul sezonului, dar care pot avea consecințe majore ulterior, se încadrează și cicadele, în special Scaphoideus titanus.
Dacă la alți dăunători discutăm în principal despre pierderi directe, în cazul acestuia miza este mult mai mare: transmiterea fitoplasmei responsabile de flavescența aurie, o boală cu impact devastator asupra plantațiilor viticole.
Biologia insectei explică de ce acest moment este critic. Iernează în stadiul de ou, depus în scoarța butucilor, iar eclozarea larvelor începe primăvara, în funcție de temperatură.
În anii cu pornire întârziată, apariția poate fi ușor decalată, dar nu trebuie confundată cu o reducere a riscului. Din contră, sincronizarea ulterioară cu dezvoltarea vegetativă poate favoriza răspândirea.
Larvele, greu de observat în primele stadii, se hrănesc pe partea inferioară a frunzelor și reprezintă punctul de plecare al procesului de transmitere.
După o perioadă de latență, insecta devine vector activ, iar circulația între plante transformă rapid o infestare punctuală într-o problemă de parcelă sau chiar de areal.
Aici trebuie făcută o distincție clară: nu discutăm doar despre un dăunător, ci despre un vector de boală sistemică, iar gestionarea lui nu poate fi tratată superficial.
În acest context, este esențial să atragem atenția asupra unui aspect tot mai frecvent întâlnit în practică: capacitatea acestei specii de a dezvolta rezistență la substanțele active utilizate repetitiv.
Experiența din teren arată că Scaphoideus titanus răspunde rapid la presiunea de selecție, ceea ce face ca eficiența tratamentelor să scadă în lipsa unei strategii corecte.
De aceea, combaterea nu trebuie să fie punctuală sau bazată pe o singură substanță, ci organizată în bloc, prin alternarea grupelor chimice, în conformitate cu recomandările tehnice și cu substanțele omologate.
Nu este doar o recomandare, ci o necesitate. Pentru că odată instalată rezistența, opțiunile de control devin limitate, iar consecințele nu mai țin doar de protecția culturii, ci de menținerea sănătății plantației pe termen lung.
În cazul cicadelor vector, problema nu este cât de mult vedem insecta, dar cât de repede poate deveni incontrolabilă dacă nu este gestionată corect.
Sezonul acesta nu începe cu presiune vizibilă, ci cu semnale. Unele discrete, altele deja evidente pentru cine știe unde să se uite.
Diferența nu o vor face intervențiile aplicate mai târziu, ci felul în care sunt înțelese aceste prime săptămâni.
Plantațiile tinere nu oferă luxul greșelilor de interpretare. Aici, fiecare întârziere în reacție, fiecare detaliu ignorat, fiecare dăunător tratat ca fiind „minor” se acumulează și se transformă, în timp, în neuniformitate, pierderi și compromisuri tehnologice.
Fie că vorbim de dăunători de sol, de presiunea timpurie a acarienilor, de aparițiile punctuale ale cotarului sau de riscurile emergente generate de dinamica altor culturi, toate acestea construiesc împreună contextul real al sezonului.
Iar peste ele vin, inevitabil, dăunătorii care definesc an de an protecția fitosanitară, molia strugurilor, tripsul și cicadele, fiecare cu momentul său, dar toate dependente de aceeași variabilă: capacitatea noastră de a le anticipa.
Nu este un an mai ușor și nici unul mai greu. Este un an care trebuie citit corect. Pentru că, în viticultură, nu câștigă cel care reacționează cel mai repede,
ci cel care înțelege primul ce urmează.
