România încheie anul cu un deficit al balanţei comerciale agroalimentare estimat la 3,47 miliarde de euro, o situaţie care ridică întrebări asupra modului în care funcţionează agricultura naţională.
Avertismentul a fost formulat de Emil Dumitru, secretar de stat în Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în cadrul lansării noii ediţii a „Cartei Albe a agriculturii din România”.
Agricultura între subvenţii mari şi rezultate modeste
Potrivit lui Dumitru, România primeşte anual aproximativ 700.000 de cereri unice de plată pe suprafaţă, ceea ce se traduce în plăţi directe de circa 2,1 miliarde de euro.
Cu toate acestea, la finalul anului deficitul comercial pe produse agroalimentare este de ordinul miliardelor.
Oficialul subliniază o discrepanţă majoră între numărul mare de beneficiari de subvenţii şi structura economică a sectorului. Doar 86.000 de companii sunt înregistrate fiscal, restul fiind persoane fizice.
Acest dezechilibru conturează „o agricultură cu două viteze, dacă nu chiar cu trei”, în care o parte dintre producători operează modern, iar alţii funcţionează la nivel de subzistenţă, fără capacitatea de a investi sau de a concura pe piaţă.
Nevoia unui set de măsuri bine calibrat
Dumitru consideră că această situaţie nu trebuie privită doar ca o problemă, ci şi ca un potenţial punct de plecare.
Având în vedere că România este al cincilea stat agricol din Uniunea Europeană ca suprafaţă totală, un Plan Naţional Strategic bine orientat ar putea transforma acumulatorul de vulnerabilităţi într-un avantaj competitiv.
Oficialul propune un „meniu redus de măsuri”, însă targetat, capabil să consolideze poziţia României ca jucător regional în industria alimentară.
Accentul trebuie pus pe investiţii, asociere şi pe politici fiscale care să stimuleze modernizarea, nu doar supravieţuirea fermelor mici.
Lecţiile măsurii 4.1: sume mari alocate unor beneficiari puţini
Dumitru a oferit şi un exemplu din practica anilor trecuţi: fosta măsură 4.1 pentru investiţii în achiziţia de utilaje agricole.
Cu un buget de 1,31 miliarde de euro, statul a finanţat 1.069 de beneficiari, valoarea medie a unui proiect fiind de 550.000 de euro, iar intensitatea sprijinului de 81%.
Analiza sa evidenţiază o problemă de fond: resurse mari ajung la un număr redus de fermieri, în timp ce nevoia generală de investiţii în sector rămâne covârşitoare.
În opinia sa, soluţia constă în stimularea asocierii producătorilor, însă nu prin impunere, ci prin instrumente atractive şi programe dedicate.
O posibilă direcţie ar putea fi transferul unor fonduri din Pilonul 1 (plăţi directe) spre Pilonul 2 (dezvoltare rurală), în vederea susţinerii cooperării şi consolidării fermelor. Scopul ar fi creşterea competitivităţii şi a puterii de negociere pe piaţa agroalimentară.
