Actinomicoza este o boală infecțioasă întâlnită la diferite specii de animale, mai ales la taurine, sporadică, cu evoluție cronică, caracterizată prin procese piogranulomatoase (umflături de la mici roșietice până la exagerat de mărite – puternic sangvinolente) în diferite organe și țesuturi, îndeosebi în țesutul osos.
Prima descriere este făcută în 1877, la om, de către Bollinger. În 1878, Harz studiază agentul etiologic și îl denumește Actinomyces bovis. Boala este răspândită în toată lumea și cu toate că este sporadică prezintă importanță prin aceea că rezultatele tratamentului sunt reduse.
Agenții cauzali sunt Actinomyces bovis (la bovine, cabaline, rar la suine și foarte
rar la câine), A.suis sin. Actinobaculum suis (la suine), A.viscosus (cel mai frecvent), A.hordeovulneris și A.canis (la carnivore).
Între A.bovis și celelalte specii există diferențe semnificative din punct de vedere biochimic, al patogenității și mai puțin morfologic și cultural. Rezistența în mediul extern este mică, germenii sunt sensibili la antibiotice și sulfamide. În leziunile actinomicotice sunt prezenți și alți germeni (Stafilococcus aureus, Streptococcus sp., Actinomyces pyogenes etc.)
Constatări clinice ale actinomicozei
Boala se întâlnește în primul rând la taurine, mai rar la suine și foarte rar la
cabaline, carnivore sau alte specii. Incidența cazurilor este mai mare la animalele
adulte. Sursa principală de infecție o reprezintă animalele bolnave care elimină
germenul prin materialul purulent și cele purtătoare.
A.bovis este un germen epifit al cărui habitat obișnuit îl constituie mucoasele, el se găsește în cavitatea bucală, tubul digestiv, căile respiratorii și pe pielea animalelor.
Pătrunderea în țesuturi se face prin soluții de continuitate de la nivelul mucoasei bucale create de furajele dure, înțepătoare, aristate sau în momentul schimbării dinților, iar la nivelul pielii,
de diferite obiecte tăioase, înțepătoare, sau în momentul suptului (la suine). Boala
evoluează sporadic.
Germenii pătrunși în țesuturi determină piogranuloame primare care confluează și
dau focare de dimensiuni variabile, numite actinomicetoame. La taurine, germenul
ajunge la nivelul periostului și chiar al țesutului osos, ținta acțiunii lui patogene,
determinând periostite și osteite și numai rareori desenează și invadează țesuturile
moi.
Diagnosticul actinomicozei
La taurine localizarea cea mai frecventă și caracteristică este la maxilarul inferior, mai rar la cel superior sau alte oase ale regiunii capului. Boala debutează prin apariția de plăgi și aspect fungos pe gingii (mai ales în dreptul primilor molari), apoi procesul cuprinde alveola dentară, periostul și osul maxilarului care deformează treptat și ia aspect de tumoare voluminoasă, cu formarea de abcese cu traiecte fistuloase ce se deschid la exterior, în cavitatea bucală sau nazală.
Puroiul este dens, gălbui-cenușiu, inodor. În materialul purulent se consumă granule neregulate, gălbui, cu diametrul 0,5-5 mm, dure, uneori calcificate. Masticația este dificilă, molarii se pot clătina și cădea, rezistența osului diminuă (are loc o adevărată ciuruire a acestuia) și se poate produce fractura maxilarului.
Limfonodurile nu sunt afectate. În cazurile severe, procesul se poate extinde la țesuturile moi din apropiere sau în organele interne. Cea mai obișnuită localizare a țesuturilor moi este în regiunea esofagului, cu extinderea la rețea, situații în care animalele prezintă tulburări digestive și formate în trahee, pulmon sau testicule. Leziunile progresează, în general, lent (luni de zile), uneori mai rapid (câteva săptămâni).
La suine, boala se întâlnește de regulă la scroafe, determinând mastita cronică, ce se exprimă prin prezența unor focare abcesoide, însoțite de tumefacția porțiunilor din mamelă și formarea unei tumori voluminoase.
La carnivore (câini, pisici) cel mai frecvent se produce osteomielite (inflamație concomitentă a osului și a măduvei osoase, ramura dreaptă a mandibulei) și abcese cervico-faciale, mai rar abcese în piele, în țesutul conjunctiv s.c., seroase și organele interne. În acest ultim caz se constată hipertermie, abatere, anorexie, dispnee, uneori vomă, abdomen mărit și dureros, ascită, slăbire.
La cal sau alte specii localizările sunt osoase ca la taurine.
În localizarea osoasă, leziunile sunt de periostită osifiantă, osteoporoză și osteită rarefiantă. În localizarea mamară (la porcine), se constată pe secțiune, un aspect de masă fibroasă în care se observă abcese (acumulare de puroi) de diferite mărimi sau focare de țesut moale, cu aspect de măduvă.
Actinomicomul este alcătuit din noduli elementari sau primari, formați dintr-o masă centrală, înconjurată de leucocite, macrofage, plasmocite și de o membrană conjunctivă care încapsulează nodulul.
Diagnosticul este ușor de stabilit pe baza datelor morfo-clinice și se confirmă prin examen bacteriologic. Materialul purulent colectat într-o eprubetă este agitat cu o soluție de carbonat de sodiu pentru a dizolva mucusul, după care conținutul se toarnă într-o placă Petri, pentru separarea granulelor formate din tufele actinomicotice.
Granulele se zdrobesc între 2 lame, se examinează apoi la microscop între lamă și lamelă sau în frotiuri colorate Gram, evidențiind germenul. Prin colorare tricromică sau cu hematoxilină – eozină, tufele apar oxifile, mai pronunțate în zona măciucată.
Diagnosticul diferențial se face față de: actinobaciloză-afectează țesuturile moi, întotdeauna este însoțită de inflamația limfonodurilor regionale, materialul purulent este mai vâscos, cu o tentă alburie, iar la examenul microscopic, germenii au o dispunere aproximativ circulară și paralelă.
Prognosticul este nefavorabil în localizările osoase și rezervat în cele ale țesuturilor moi.
Tratamentul și prevenirea actinomicozei
Acesta se instituie precoce și constă, la bovine, în extirparea chirurgicală și dacă aceasta nu este posibilă, se fac fricțiuni repetate (mai multe zile) pentru localizare și maturarea abceselor, urmate de chiuretare și aseptizarea cavității prin introducerea de nitrofuran, aureociclină sau aspersiuni zilnice cu sânge sulfamidat.
Concomitent, pe cale generală, se folosește iodura de sodiu soluție 10% (0,07 g/kg greutate vie, i.v., de două ori la interval de 7 zile) sau iodura de potasiu (0,06 g/kg/zi, administrată per os, timp de 10-15 zile sau până la apariția fenomenelor de iodism (coriză, tuse, dispnee, acnee, erupții purpurice, alopecie) când tratamentul se întrerupe.
Rezultate bune se obțin și cu antibiotice administrate pe cale i.m. sau perifocal și infrafocal. La scroafe, ca și la celelalte animale, se recomandă extirparea chirurgicală și aplicarea tratamentului general cu antibiotice.
Profilaxie și combatere – Se vor evita, pe cât este posibil traumatizarea mucoaselor și a pielii, se vor face dezinfecții periodice ale adăposturilor. Animalele cu forme ușoare de boală se izolează și se supun tratamentului, iar cele cu leziuni întinse se sacrifică.
Bibliografie selectivă: Constantin Vasiu, Nicolae Starciuc. „Boli infecțioase ale
animalelor agricole”, Partea I – Bacterioze, 2012.
