Plantele multianuale sau perene care produc legume sunt apreciate din punct de vedere alimentar, dar și practic, deoarece pot asigura recolte stabile mai mulți ani la rând. În acest articol discutăm despre 7 legume perene cele mai populare.
Speciile perene sunt cultivate pentru a le utiliza diferite organe, cum ar fi:
- Frunza: măcriș, leuștean;
- Pețiolul frunzei: rubarba;
- Lăstarii etiolați: sparanghel;
- Rădăcina: hrean, topinambur;
- Receptacolul inflorescenței: anghinare.
Aceste legume perene au o valoare nutritivă ridicată și majoritatea apar primăvara devreme, fără a necesita tehnologii speciale sau un consum mare de energie.
O particularitate importantă este că aceste plante fac parte din diferite familii botanice, dar din punct de vedere tehnologic, au cerințe similare de cultivare.
Cele mai solicitate legume perene
1. Sparanghel (Asparagus officinalis)
Sparanghelul este apreciat în lume pentru lăstarii săi tineri și cultivat pe scară largă ca legumă, cât și ca plantă medicinală și ornamentală.
Este una dintre primele legume care apar primăvară devreme. Lăstarii săi fragezi se consumă atât verzi, cât și etiolați.
Sparanghelul este apreciat pentru gustul delicat și valoarea nutritivă ridicată. Conținutul său nutrițional include:
- Vitamine: 5-30 mg vitamina C, 0,02-0,04 mg vitamina B1, 0,1-0,3 mg vitamina B2;
- Proteine: 1-2%;
- Minerale: 21 mg calciu, 60 mg fosfor, 1 mg fier la 100 g produs proaspăt;
- Valoare energetică: 22 kcal/100 g.
Lăstarii verzi conțin mai multe vitamine decât cei etiolați. Sparanghelul este folosit în supe, ciorbe, budinci sau preparate pane și este foarte solicitat pe piața externă, fiind un produs de export valoros.
Poate dura în cultură 10-30 de ani, rezistă bine la temperaturi scăzute din timpul iernii.
Faţă de umiditate, sparanghelul are pretenţii moderate. Se irigă numai în primăverile excesiv de secetoase. Excesul de umiditate este foarte dăunător, provocând ofilirea plantelor.
Cerinţele faţă de sol sunt ridicate, preferând soluri uşoare sau mijlocii, bogate în substanţe nutritive, fertilizate cu îngrăşăminte organice, bine drenate, cu reacţie neutră.
2. Rubarba (Rheum rhabarbarum)
Rubarba sau reventul este o plantă cultivată pe larg de europeni pentru pețiolul dulce-acrișor, ușor crocant, de culoare rozalie. Acesta se utilizează pentru prepararea siropurilor, deserturilor și chiar murăturilor.
Tijele crude de rubarba sunt un adevărat deliciu, consumate cu puțină miere sau sirop de arțar.
În plus, acestea au numeroase beneficii pentru sănătate, deoarece au un conţinut
ridicat în săruri minerale (0,5 – 0,6 %), acizi organici (acid lactic, malic, oxalic),
0,5 % substanţe proteice, 2 % hidraţi de carbon şi vitamina C (10-15 mg/100 g).
Rubarba este o specie cu toleranță moderată la secetă, însă insuficiența de apă poate afecta calitatea pețiolului. Acesta capăta un gust amar, fiind lipsit de suculență, motiv pentru care se recomandă irigarea culturii.
Dar și excesul de umiditate în sol poate duce la apariția bolilor care afectează rizomii și rădăcina plantei.
Rubarba se dezvoltă cel mai bine pe soluri bine drenate, fertile, care sunt bogate în materie organică, cu un PH între 5,5 și 6,8.
3. Hrean (Armoracia rusticana)
Hreanul este apreciat pentru rădăcina sa albă, cu gust picant, fiind utilizat atât în gastronomie, cât și în medicină. Se consumă proaspăt, ras, în combinație cu carne fiartă, sosuri sau salate.
De asemenea, este folosit pentru conservarea murăturilor și ca ingredient în industria alimentară.
Conținutul său nutritiv:
- Proteine: 1,5-1,7%;
- Zaharuri: 6%;
- Vitamina C: 70-80 mg/100 g;
- Substanțe fitoncide și uleiuri eterice, ceea ce îi conferă proprietăți conservante pentru industria conservelor de carne.
Hreanul este extrem de adaptabil la condițiile de mediu. Poate rezista la temperaturi scăzute de până la -20°C sau chiar -30°C și nu are cerințe mari față de lumină, dezvoltându-se bine și în zonele umbroase.
Datorită sistemului radicular profund, poate accesa apa din straturi mai adânci ale solului, ceea ce îi permite să tolereze perioadele de secetă, deși acest lucru poate duce la lignificarea rădăcinilor.
În schimb, excesul de umiditate este extrem de dăunător, favorizând putrezirea rădăcinilor, motiv pentru care hreanul nu trebuie cultivat pe terenuri cu apă freatică la suprafață.
4. Topinambur (Helianthus tuberosus)
Topinamburul (Helianthus tuberosus) numit și măr-de-pământ sau nap-porcesc, este o rudă apropiată a florii-soarelui, făcând parte din același gen, Helianthus.
Este o plantă cultivată pentru tuberculii săi, asemănători cartofilor, dar care sunt mai săraci în calorii și mai bogați în nutrienți.
Tuberculii de topinambur se utilizează în alimenație în diferite forme: fierți, înăbușiți, prăjiți, marinați, uscați, cât și în stare proaspătă.
Aceștia conţin din belşug un polimer al fructozei numit inulină. Mai conţin fier, calciu, magneziu, zinc, mangan, potasiu, sodiu, siliciu, proteine, pectine, aminoacizi, vitaminele B1, B2 şi C.
Topinamburul nu este o cultură pretențioasă și poate fi cultivată cu ușurință în sistem ecologic.
Poate valorifica majoritatea tipurilor de sol, chiar şi pe cele sărace, însă mai puţin pe cele cu exces de umiditate. Tolerează seceta și rezistă la îngheţurile din timpul iernii.
Totuși, este important să ținem cont de vigoarea plantei și să-i oferim suficient spațiu și iluminare.
5. Anghinare (Cynara scolymus)
Anghinarea este cultivată atât ca legumă, cât și ca plantă medicinală. Se consumă receptacolul inflorescenței și baza bracteelor, care sunt cărnoase și bogate în nutrienți:
- Proteine: 1,7-3,6%;
- Lipide: 0,5-0,8%;
- Substanțe extractive neazotate: 6-8%.
Frunzele uscate și uneori rădăcinile sunt utilizate în scopuri medicinale. Anghinarea este cultivată pe scară largă în unele țări, fiind folosită în industria conservelor și la export.
Chiar dacă este o plantă perenă, anghinarea prezintă sensibilitate la temperaturile scăzute, datorită originii sale mediteraneene.
În condiţiile noastre, plantele pot fi afectate la 0oC, de aceea necesită măsuri de protejare prin acoperirea plantelor cu paie, frunze sau prin muşuroire.
Faţă de umiditate nu este pretenţioasă, totuşi, seceta prelungită depreciază calitatea producţiei, de aceea, în perioadele de secetă, sunt necesare irigări pentru a obţine receptacule cărnoase și suculente.
6. Leuștean (Levisticum officinale)
Leușteanul se cultivă pentru frunzele sale ce sunt utilizate în calitate de condiment, dar și pentru rădăcinile și semințele ce sunt utile datorită proprietăților terapeutice.
Leușteanul este o cultură perenă cu cerințe moderate față de temperatură, ce suportă gerurile din timpul iernii, terenurile umbrite, însă are cerințe înalte față de umiditate (apa este necesară pentru a menține fragilitatea frunzelor).
7. Măcriș (Rumex acetosa)
Măcrișul este o plantă cultivată alături de alte legume perene ale cărei frunze sunt asemănătoare cu cele de ștevie, dar au un gust mai acru datorită conținutului ridicat de acid oxalic. Se utilizează în ciorbe și piureuri și este o sursă importantă de fier și vitamine.
Avantajul economic al măcrișului este că apare primăvara foarte devreme, când alte legume proaspete lipsesc de pe piață. Deși cultura sa ocupă suprafețe reduse, se recomandă extinderea acesteia pentru diversificarea sortimentului legumicol.
Măcrişul este o plantă perenă, extrem de rezistentă şi adaptabilă la diverse condiţii de mediu.
Tolerează bine temperaturile scăzute, are cerinţe reduse faţă de lumină şi necesită un nivel moderat de umiditate a solului.
Totuşi, seceta prelungită poate duce la scăderea producţiei şi la deteriorarea calităţii frunzelor, care devin mai puţin fragede.
Deşi nu este exigent faţă de fertilitatea solului, oferă producţii mai mari pe soluri bogate în nutrienţi. Preferă soluri adânci, cu reacţie uşor acidă sau neutră.
Sursa imaginilor din articol: canva.com.
