Deseori, îngrășămintele aplicate nu sunt asimilate în măsura așteptată de către plante. Pe lângă condițiile de mediu care pot influența gradul de asimilare a îngrășămintelor (detalii despre influența secetei asupra asimilării îngrășămintelor pe acest link), o importanță mare o are și conținutul fiecărui element în sol.
Nemijlocit, un conținut mai mare sau mai mic al unui element poate influența negativ disponibilitatea altuia pentru plante. În acest articol discutăm mai multe la acest subiect.
Metodă sigură de determinare a conținutului fiecărui element în sol este analiza solului. Un indiciu important este și planta, pe frunzele sau alte părți ale căreia pot apărea diverse simptome.
Toate oligoelementele sunt strâns legate între ele. Dacă nu va fi unul – nici celelalte nu vor avea efect.
De exemplu, dacă nu există suficient molibden sau cobalt sau nu este respectat raportul dintre calciu și magneziu, atunci azotul nu va fi absorbit de plante, indiferent de cantitățile acestuia în sol.
Primul element important – sulful
Totul începe cu sulful – în cazul problemelor de asimilare a elementelor, sulful este primul element care poate influența negativ disponibilitatea celorlalte.
Majoritatea cantității de sulf din sol este stocat în materia organică și nu poate fi folosită de plante până când nu este convertită în sulfat (SO₄²) cu ajutorul bacteriilor din sol.
În cazul unei carențe de sulf, cel mai bun lucru pe care îl puteți face pentru plante, este să aplicați sulf primăvara – suficiente sunt 10 – 20 kg la 1 ha (sulful în cantități mari poate provoca acidificarea solului). Această doză mică aciditatea solului nu o va schimba, dar procesul de disponibilitate al altor oligoelemente îl va îmbunătăți.
Anionul de sulf este mobil în sol, la fel cum azotul nitric, astfel poate fi ușor levigat în straturile inferioare. Este recomandată aplicarea sulfului împreună cu îngrășămintele cu azot. Cantitățile îngrășămintelor cu sulf nu trebuie să depășească 1/5 din norma recomandată de azot.
Borul influențează asimilarea siliciului, calciului
Borul este următorul. De obicei, primăvara nu este suficient bor pentru toate plantele. Din cauza faptului că este insuficiență de bor, alte elemente nu sunt asimilate. Se asimilează după ce intră borul în lucru cu siliciul, apoi cu calciul. Borul este responsabil pentru structura plantei.
Borul din soluția solului devine inaccesibil în condiții de secetă îndelungată.
Pentru o administrarea argumentată a borului, este necesară mai întâi de toate analiza solului și a țesutului vegetativ. Carența apare atunci când nivelul borului în frunze este sub 20 ppm.
Influența insuficienței de calciu
Dacă solul are un conținut scăzut de calciu, micorizele nu se vor dezvolta. Asta înseamnă că va fi slab sistemul radicular și planta însăși. Dacă, dimpotrivă, calciul în sol este în supraabundență, atunci va atrage toate microelementele spre sine ca un magnet și nu va permite celorlalte să aibă eficacitate.
Dar dacă există o cantitate mare de calciu în plantă, atunci, ca un camion mare, va repartiza hrana în fiecare celulă. Dacă calciul este în lipsă, atunci azot va fi, de asemenea, insuficient.
Azotul este vital pentru plantă pentru formarea de aminoacizi, ADN si diviziunea celulară. Calciul cu azotul ar trebui să funcționeze întotdeauna în pereche. Ca un bun exemplu în acest sens este îngrășământul nitratul de calciu.
Magneziul
Următorul element este magneziul. Este foarte eficient aplicat împreună cu zincul și potasiul pe frunze (îngrășăminte foliare), 100 g la 100 litri de apă.
Fosforul este strâns legat de carbon și zinc. Carbonul atrage energia pentru a forma zaharurile necesare creșterii plantelor, iar potasiul le va răspândi deja în întreaga plantă.
Lanțul bor, siliciu, calciu, azot, magneziu, fosfor, carbon, potasiu deblochează întregul sistem de asimilare a micronutrienților. Și dacă, de exemplu, vedeți, că plantei îi lipsește siliciul, fiți siguri: toate elementele care sunt în lanț cu el sunt blocate și nu permit dezvoltarea plantei:
Drept un alt exemplu ce explică unele dintre interacțiunile dintre elementele-nutrienți ai plantelor poate servi Schema lui Mulder:
Conform schemei lui Mulder, nivelurile ridicate ale unui anumit nutrient în sol pot interfera cu disponibilitatea și absorbția de către plantă a altor nutrienți. Se spune că acei nutrienți care interferează unul cu altul sunt antagonişti.
De exemplu, nivelurile ridicate de azot pot reduce disponibilitatea borului, potasiului și cuprului; nivelurile ridicate de fosfor pot influența absorbția de fier, potasiu, calciu, cupru și zinc; nivelurile ridicate de potasiu pot reduce disponibilitatea magneziului.
Astfel, cu excepția cazului în care se asigură o aprovizionare echilibrată adecvată a tuturor nutrienților – prin utilizarea datelor analizei solului – aplicarea unor niveluri din ce în ce mai mari de azot, fosfor și potasiu din îngrășămintele compuse poate induce deficiențe ale altor nutrienți esențiali.
Influențează aciditatea solului la absorbția oligoelementelor?
Desigur. Sistemul radicular al plantelor funcționează cel mai bine la un pH de 6,5. La o astfel de aciditate, toate oligoelementele din sol sunt cel mai accesibile. Orice abatere într-o direcție sau alta perturbă ritmul obișnuit al alimentației plantei.
Aciditatea solului este cel mai important factor care afectează creșterea și dezvoltarea plantelor, vă convingeți urmărind scala de clasificare a acidității solului (de la 0 la 14) distinge între:
- acid (0 < pH < 5)
- ușor acid (5 < pH < 6), neutru (6 < pH <7)
- soluri ușor alcaline (7 < pH < 8)
- alcaline (8 < pH < 14).
Detalii despre pH-ul solului – importanță, cum poate fi reglat.
Pentru numărul predominant de culturi este optim un pH de sol neutru.
Atât un pH foarte scăzut (pH < 4,0) cât și foarte ridicat (pH > 9,0) are un efect toxic asupra sistemului radicular al plantei și chiar o pot omorî.
De exemplu, la pH 4,0 – 5,5, manganul, fierul și aluminiul devin forme uşor accesibile şi îşi sporesc propria concentrare spre nivel toxic. Un exces al acestor elemente perturbă proteinele și carbohidrații, metabolismul, formarea organelor de reproducere și adesea duce la moartea culturii. Azotul și fosforul în astfel de condiții devin pentru culturi inaccesibile.
Aciditatea prea mare inhibă absorbția sulfului, calciului, magneziului și molibdenului. Și, ca urmare a unei astfel de înfometări are loc moartea plantelor pe care nu ați putut-o preîntâmpina, deoarece nu păreau să existe riscuri.
Aciditatea prea mare a solului inhibă dezvoltarea bacteriilor radiculare, care practic face imposibil ca leguminoasele să absoarbă nivelul necesar de azot culturilor.
Pe soluri alcaline (pH 7,5 – 8,5), disponibilitatea de mangan și cupru, zinc și bor, fier și multe alte oligoelemente este grav afectată.
Mulți ani de experiență în agricultură confirmă, că plantele cel mai ușor asimilează nutrienții găsiți în sol cu o valoare a pH-ului în interval de 6,5 – 7 unități.
Acest lucru este deosebit de important pentru plantele tinere. Tocmai la această aciditate s-au introdus majoritatea îngrășămintelor, care sunt absorbite în totalitate.
La pH-ul de 5,5 pierdem, de fapt, un sfert din azotul introdus, o treime din potasiu și jumătate din fosfor.
Drept concluzie, putem spune că vital în nutriția plantelor este echilibrul elementelor, iar îngrășămintele aplicate în exces pot, mai degrabă, produce daune decât să influențeze pozitiv recolta. Astfel, este important să realizăm analiza solului pentru a determina carențele, iar unele elemente necesare plantelor pot fi administrate foliar.
Mulțumesc. Mult am cautat aceasta informație în engleza…