Anghinare – beneficii, plantare și îngrijire

Planta de Anghinare (Cynara scolymus L.) este perenă și se cultivă atât ca legumă, cât şi ca plantă medicinală. În unele ţări (Italia, Franța, SUA), ocupă un loc important în agricultură, fiind utilizată pentru consumul curent şi în industria conservelor de legume.

Mai puțin și pe nedrept în regiunea noastră.

În alimentație se utilizează receptacolul inflorescenţei şi baza bracteelor, care sunt cărnoase şi au o valoare nutritivă ridicată (1,7–3,6% proteine, 0,5–0,8% lipide, polifenoli, acid folic, cinarină, cinarozidă, vitaminele A, B 6 și B12, C, K, fosfor, fier ș.a.).

În acest articol veți găsi următoarele aspecte referitoare la cultura de anghinare:

• Anghinare – beneficii
• Descrierea și particularitățile anghinarei;
• Cerințele anghinarei față de factorii de mediu;
• Soiuri de anghinare;
• Tehnologia de cultivare;
• Cultivarea anghinarei prin semințe;
• Cultivarea anghinarei prin drajoni;
• Lucrări specifice culturii de anghinare;
• Bolile şi dăunătorii la anghinare;
• Recoltarea anghinarei.

Anghinare – beneficii

Cinarina și cinarozida, prezentă atât în inflorescențe cât și în frunze, îi imprimă acțiune coleretică, colagogă, diuretică, antioxidantă, hepatoprotectoare.

Acțiunea farmacologică nu se limitează doar la nivelul celulei hepatice ci se extinde asupra sferei hepatobiliare prin înbunătățirea metabolismului, regenerarea țesutului hepatic, stimulării mitozei și creșterii numărului de hepatocite.

Inulina conținută în anghinare stimulează sistemul imunitar, facilitează tranzitul intestinal și ajută la asimilarea magneziului și calciului. În plus, planta are puține grăsimi saturate și colesterol, conține tiamina, riboflavina, niacina.

Vitamina C din anghinare este eficientă în mucozită, fibroze, iar extractul din frunzele de anghinare sunt folosite pentru a induce moartea celulelor bolnave și regenerarea celulară.

Anghinare – Descriere și particularități

Deşi este o plantă perenă, anghinarea se poate comporta în cultură ca plantă anuală, bienală sau chiar trienală.

De aceea, este rentabilă pe parcursul a 3-4 ani. După aceasta, producţiile scad foarte mult cantitativ şi calitativ şi se impune desfiinţarea culturilor.

Pentru asigurarea unor producţii permanente, se recomandă existenţa în fermă a 3-4 parcele cultivate cu anghinare, fiecare cu plante în alt an de vegetaţie.

În primul an de cultură, datorită distanţelor mari între rânduri şi în vederea sporirii rentabilităţii, se recomandă cultura asociată cu varză, salată, ceapă, morcov. Acest mod de cultură nu mai este permis în anii următori.

Rădăcina este la început groasă, apoi se ramifică puternic şi se răspândeşte în sol până la adâncimea de peste 1 m. Tulpina are înălţimea de 1,5–2 m, este erectă şi puternic ramificată.

Frunzele sunt puternic sectate, aparent de culoare cenuşiu-argintie, datorită perişorilor ce acoperă frunza, îndeosebi pe partea inferioară. Perii lungi, alb-cenuşii, sunt prezenţi, de asemenea pe toate părţile verzi ale plantei.

La unele soiuri, frunzele, ca şi bracteele se termină cu spini. Florile au o culoare albastră-violacee şi sunt grupate în inflorescenţe capitule mari, globuloase ce se formează la extremităţile ramificaţiilor tulpinii.

Receptacolul este foarte cărnos, fiind partea cea mai importantă pentru consum, alături de bracteele cărnoase.

Citește și despre Rubarba – cultivare și îngrijire.

Cerințele anghinarei față de factorii de mediu

Chiar dacă este o plantă perenă, anghinarea prezintă sensibilitate la  temperaturile scăzute, datorită originii sale mediteraneene. În condiţiile noastre, plantele pot fi afectate la 0^oC, de aceea necesită măsuri de protejare prin acoperirea plantelor cu paie, frunze sau prin muşuroire.

Faţă de umiditate nu este pretenţioasă, totuşi, seceta prelungită depreciază calitatea producţiei, de aceea, în perioadele de secetă, sunt necesare irigări în vederea asigurării obţinerii unor receptacule cărnoase, suculente.

Necesarul de substanţe nutritive este înalt, deoarece partea subterană are o creştere intensivă şi mare. Astfel, pentru o producţie de 16 t/ha, anghinarea extrage din sol 120 kg azot, 84 kg fosfor şi 180 kg potasiu.

Este o specie legumicolă pretenţioasă faţă de sol, preferând solurile profunde, fertile, bine structurate, fără exces de umiditate. Cele mai bune sunt solurile nisipo-lutoase, bogate în humus, cu umiditate suficientă

Nepotrivite sunt solurile calcaroase sau cu exces de umiditate.

Soiuri de anghinare

În cultura ţărilor mari cultivatoare de anghinare, există numeroase soiuri, diferite prin precocitate, talie, forma şi culoarea inflorescenţei, prezenţa sau absenţa spinilor pe bractee etc.

Dintre cele mai răspândite, cu potențial de adaptare pentru extinderea în cultură în regiunea noastră sunt cele provenite din Franţa şi Italia.

• Violet de Provence – soi precoce, talia plantelor 60-70 cm, productiv, destul de rezistent la temperaturi scăzute. Inflorescenţele sunt la maturitatea comercială, mici-mijlocii, oval alungite, cu bractee verzi-violacee prevăzute cu spini.
• Mare de Bretagne – soi semitardiv, viguros cu talie de 120-150 cm, productiv. Capitulele mari, globuloase, receptacolul bine învelit de bractei cărnoase, de culoare verde-brună, marginal cu nuanţe violacee.
• Mare verde de Loin – soi tardiv, rustic, rezistent la frig, viguros, cu talia de cca 90cm. Capitulele mari, late la bază, bracteele fără spini,răsfirate. Asigură producţii eşalonate şi ridicate.
• Violet de Veneţia – soi semitardiv, cu receptacul suculent, aromat.

Tehnologia de cultivare la anghinare

Anghinarea se înmulţeşte preponderent vegetativ, prin drajoni, mai rar prin seminţe, deoarece materialul obţinut prin însămânţare este neuniform.

Terenurile pentru cultura de anghinare trebuie să fie plane şi bine nivelate în vederea evitării excesului de umiditate.

Premergătoarele potrivite sunt plantele legumicole prăşitoare sau din familia leguminoase.

La fertilizarea de bază se administrează cantităţi mari de îngrăşăminte organice şi chimice (40 t/ha gunoi de grajd, 600 kg/ha superfosfat şi 200 kg/ha sare potasică), iar încorporarea are loc odată cu arătura adâncă de 30 cm.

Înaintea plantării se execută modelarea terenului în brazde înălţate de 50 cm lăţime la coronament.

Cultivarea anghinarei prin semințe

Cultura înfiinţată prin semănat este mai puţin răspândită. Deşi plantele sunt mai rezistente, ele dau producţii neuniforme. Se recurge la această metodă numai în cazul când nu se poate aplica înmulţirea pe cale vegetativă.

Semănatul semințelor de anghinare se execută în perioada martie-aprilie cu semănătoarea de precizie sau în cuiburi cu câte 3-4 seminţe, la 50-60 cm, amplasate la mijlocul brazdei înălţate şi la adâncimea de 3-5 cm.

La un hectar se folosesc 4 kg de sămânţă de anghinare.

Cultivarea anghinarei prin drajoni

Cultura înfiinţată prin drajoni este preferată de majoritatea cultivatorilor, deoarece elimină neajunsurile enumerate anterior, deşi acest sistem impune o tehnologie mai diferită.

Materialul săditor se obţine dintr-o plantaţie existentă de anghinare. Detaşarea drajonilor de la plantele mamă se efectuează primăvara, în luna martie sau începutul lunii aprilie, dar lucrarea se poate executa şi toamna.

Drajonii se recoltează cu cuţite sau cosoare bine ascuţite, după ce în prealabil plantele mamă s-au degajat de pământul din jur. Pentru continuarea vegetaţiei pe fiecare planta mamă se lasă câte doi lăstari.

Drajonii pentru plantat trebuie să fie sănătoşi, bine dezvoltaţi, cu cât mai multe rădăcini şi o porţiune de rădăcină din planta mamă.

Înainte de plantare, drajonii se fasonează (scurtarea rădăcinilor prea lungi şi a frunzelor).

Plantarea are loc imediat după recoltarea drajonilor, în şănţuleţe deschise mecanizat pe mijlocul brazdei înălţate, la o adâncime de 10–12 cm, realizându-se între rânduri distanţa de 90-100 cm, iar pe rând între plante de anghinare distanţa de 50-60 cm.

Drajonii se plantează cu 6–8 cm mai adânc decât au fost la planta mamă.

În cazul când pământul nu are suficientă umiditate pentru asigurarea prinderii plantelor se aplică o udare cu o normă de 250–300 m³ apă/ha.

În cursul perioadei de vegetaţie se aplică 3-5 praşile şi se irigă astfel încât umiditatea solului să nu scadă sub 65% din capacitatea de câmp pentru apă.

Fertilizarea fazială se aplică de două ori anual (primăvara, înaintea pornirii în vegetaţie şi apoi în perioada înfloritului), administrându-se doze de 100 kg/ha azotat de amoniu.

Lucrări specifice culturii de anghinare

În cultura anghinarei se practică unele lucrări speciale, cum ar fi înlăturarea inflorescenţelor formate prea târziu, în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate, lăsându-se doar cele care vor asigura obţinerea unor receptacule corespunzătoare.

Pe suprafețele mai mici, în acelaşi scop, se execută:

• incizii longitudinale la 5-6 cm sub capitul;
• înlăturarea lăstarilor de prisos, lăsându-se anual pe fiecare plantă numai doi lăstari viguroşi;
• tăierea tulpinilor florale deasupra solului pentru a uşura muşuroirea toamna după încheierea recoltărilor (înainte de venirea îngheţului);
• cosirea, adunarea şi arderea plantelor;
• protejarea împotriva temperaturilor scăzute prin mulcire cu un strat de gunoi de grajd păios, care primăvara se încorporează în sol, sau muşuroirea la sfârşitul lunii noiembrie (25–30 cm înălţime), având grijă ca mijlocul tufei să fie degajat pentru a se asigura o bună aerisire.

Desfacerea muşuroaielor se face primăvara, în luna martie.

Bolile şi dăunătorii la anghinare

Pe lângă respectarea strictă a rotaţiilor în cadrul asolamentului, în cazul atacului unor boli sau dăunători se fac stropiri cu preparate specifice, având grijă ca soluţiile să nu ajungă pe inflorescenţe.

Recoltarea anghinarei

Inflorescenţele de anghinare se recoltează eşalonat, pe măsura ajungerii lor la maturitatea comercială, adică atunci când au dimensiunile maxime specifice soiului, înainte ca bracteele să se desfacă.

În condiţiile ţării noastre, recoltarea poate începe de la sfârşitul lunii mai şi durează până în septembrie. Începutul şi durata recoltării depind de precocitatea soiului şi zona de cultură.

Capitulul se taie cu cuţite bine ascuţite sau cu foarfece, împreună cu o porţiune de peduncul de aproximativ 10 cm, necesară manevrărilor în timpul sortării şi ambalării.

În primul an de rod (anul doi de cultură) se recoltează capitulele doar de la plantele mai viguroase şi se obţin aproximativ 40.000 – 50.000 capitule la ha (7– 10 t/ha).

La culturile de 3-4 ani se obţin 80.000 – 90.000 capitule (12–15 t/ha). Soiurile precoce dau producţii mai mici decât cele tardive.

Sortarea pe calităţi se face în funcţie de mărimea şi frăgezimea receptaculelor şi bracteelor.

La ambalare se ţine cont atât de categoria de calitate, cât şi de mărimea capitululelor, apreciată după diametrul maxim (clasa I – peste 13 cm; clasa a II-a – 11–13 cm; clasa a III-a – 9–11 cm; clasa a IV-a – 6–7,5 cm).

Păstrarea este posibilă 2-4 zile în încăperi răcoroase şi eventual în vase cu apă.

Ar putea să te intereseze și Topinamburul – o legumă uitată. De ce e bine să o cultivăm.