Aplicarea azotului pe etape la culturile de toamnă

Argumentele pentru aplicărea fracţionată a azotului la cerealele de toamnă sunt următoarele: ele sunt deosebit de pretenţioase la îngrăşare din cauză că au un aparat radicular slab dezvoltat şi cu o slabă putere de solubilizare a rezervelor nutritive din sol.

Pe de altă parte, deşi perioada lor de vegetaţie este mai lungă, cea mai mare parte din elementele nutritive se absorb într-un timp foarte scurt, de la începutul formării paiului până la coacerea în lapte: la grâu 78-91% azot; 75-88% pentoxid de fosfor şi 85-88% oxid de potasiu.

În acest interval scurt, grâul nu poate să-şi asigure, pentru a da recolte ridicate, necesarul de elemente numai din rezervele solului.

În afară de aceasta, primăvara timpuriu, când grâul porneşte în vegetaţie, solul conţine puţine elemente solubile, din cauza condiţiilor nefavorabile pentru mineralizarea substanţei organice.

Grâul de toamnă trebuie, deci, să găsească în sol o rezervă (cantitate) de elemente nutritive cât mai accesibile, încă din primăvară, foarte de timpuriu.

În nutriţia grâului de toamnă nu trebuie pierdută însă din vedere nici perioada germinaţie-începutul formării paiului, adică perioada îndelungată din toamnă şi iarnă când plantele vegetează în condiţii de temperatură foarte scăzută.

În perioada octombrie-martie, adică de la răsărit până în primăvară, grâul utilizează 8-22% din cantitatea de azot necesară pe timpul vegetaţiei, 12-25% din cantitatea de fosfor şi 12-15% din cantitatea totală de potasiu.

Dacă se ia în calcul cantitatea de substanţă uscată produsă de plantă în această perioadă (circa 3% din cantitatea totală ce se produce în timpul vegetaţiei), se înţelege că grâul de toamnă consumă cantităţi relativ mari de elemente nutritive în perioada de toamnă şi iarnă.

Etapele de dezvoltare a culturilor de toamnă

Un alt argument foarte important este că dacă în trecut cultivatorii de grâu aveau ca obiectiv numai obţinerea de producţii ridicate, în prezent trebuie să fie preocupaţi şi de calitatea tehnologică a recoltei, iar fertilizarea cu N şi fracţionarea dozelor influenţează în mare măsura la indicii de calitate a grâului.

O regula generală este că îngrăşămintele cu P și K, din cauza mobilităţii reduse în sol, să se aplice înaintea celor cu azot, în doza de 60-120 kg/ha P2O5 și 60-80 kg/ha K2O, pentru a fi încorporate în sol în zona de activitate maximă a sistemului radicular (stratul arabil) sau la pregătirea patului germinativ în cazul folosirii îngrăşămintelor complexe.  

Pentru solurile din ţara noastră, azotul rămâne principalul element nutritiv pentru obţinerea unor producţii ridicate și calitative de grâu.

Insuficienţa azotului se manifestă prin reducerea numărului de fraţi, reducerea suprafeţei de asimilaţie, prin debilitarea pronunţată a plantelor şi reducerea rezistenţei la iernare.

La insuficienţa azotului, numărul de flori fertile în spic se reduce şi scade conţinutul boabelor în substanţe proteice.                                                                                  

Grâul absoarbe azotul din sol atât sub formă nitrică, cât şi sub formă amoniacală. Este stabilit ştiinţific că la temperaturi scăzute, în timpul iernii, şi în primele faze de vegetaţie azotul nitric este mai bine absorbit de plantele de grâu decât azotul amoniacal.

Pentru grâul de toamnă, azotul se poate administra, cu rezultate practic egale, atât ca azotat de amoniu sau de calciu, cât şi ca sulfat de amoniu sau uree.   

Îngrăşămintele cu N, datorita mobilităţii ridicate, se aplică fracţionat, în funcţie de cerinţele plantelor pe faze de vegetaţie.

Mărimea dozei de N pentru condiţiile din Moldova este cuprinsă între 80 şi 120 kg N s.a./ha, iar pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile (leguminoase boboase și altele), în principiu nu trebuie aplicate îngrăşăminte cu N toamna.

Fracţionarea dozelor pe faze de vegetaţie-cheie permite creşterea randamentului, o mai bună utilizare a îngrăşămintelor aplicate, orientarea structurii vegetaţiei şi o măsura preventivă împotriva bolilor foliare sau a căderii plantelor.

La sfârşitul iernii, înainte de reluarea vegetaţiei, aplicarea unei fracţiuni din doză are ca efect:

• dezvoltarea armonioasă a unui număr de fraţi, fără momente de stres determinat de concurenţa între plante;
• stimularea producţiei fraţilor în cazul lanurilor cu densitate redusă;
• dezvoltarea fraţilor apăruţi mai târziu în cazul culturilor cu densitate mică, încât să fie capabili să formeze spic.   

Un exces sau deficit în aprovizionarea cu N în acest stadiu va provoca un exces sau un deficit de tulpini capabile să formeze spic, care va afecta structura ideală a populaţiei vegetale.

Este necesară limitarea acestei prime fracţiuni la 30-40 kg de N pe ha, deoarece:

• pierderile de N prin denitrificare nu sunt neglijabile;
• va fi posibilă o adaptare a fracţiunii următoare fără să fie afectată cultura;
• coeficientul real de utilizare a N din îngrăşămintele aplicate  toamna sau la sfârşitul iernii rareori depăşeşte 50%;
• la alungirea paiului, începând cu stadiul „spic la 1 cm”, fraţii suficient dezvoltaţi intră în faza de alungire a paiului (începutul lunii aprilie), creşterea culturii este accentuată, iar cerinţele pentru N sunt ridicate.

Aportul de N în această fază are ca scop:

• aprovizionarea cu N a fraţilor care vor da spic, pentru o dezvoltare armonioasă a paiului şi a spicului, precum şi reglarea numărului de fraţi care vor forma spic;
• dacă se manifestă un deficit de N în timpul alungirii paiului, va rezulta un număr insuficient de spice/mp şi/sau spiculeţe sterile la baza şi vârful spicului.

Aprovizionarea abundentă cu N se soldează cu o densitate excesivă a lanului, determinând: 

• o concurenţă accentuată între fraţi pentru azot, apă şi lumină; 
• tulpinile vor fi firave, spicele vor avea multe spiculeţe sterile;
• sensibilitate crescută a plantelor la boli criptogamice şi cădere. 

Pentru stabilirea corectă a fracţiunii de N care se aplica în această fază se ţine cont de:

• durata perioadei de alungire a paiului şi faptul că sistemul radicular se dezvoltă în profunzime, explorând rezervele de N din profilul de sol;
• mineralizarea materiei organice este favorizată de creşterea temperaturii şi sunt eliberate cantităţi importante de N accesibil plantelor.

Fracţiunea din doza de N care se aplică la începutul alungirii paiului este de 50-60 kg N s.a./ha, cu un coeficient de utilizare a N de către plante de 70%.

Înainte de apariţia ultimei frunze, în condiţii normale de creştere şi fertilizare bine dirijate, sistemul radicular a explorat profilul de sol pe adâncimea de 1-1,5 m, utilizând în mare măsură rezervele de N din sol.

Aprovizionarea cu N se va face în continuare pe baza mineralizării materiei organice sau prin aplicare de îngrăşăminte.

În stadiul apariţiei ultimei frunze, cultura de grâu a absorbit numai jumătate din necesarul de N, cerinţele sunt foarte importante în continuare şi se argumentează adesea o fracţiune din N în această fază de vegetaţie.

Aportul de N înainte de apariţia ultimei frunze nu mai influenţează numărul de spice/mp, dar asigură:

• creşterea fertilităţii spicului;
• creşterea masei a 1.000 de boabe;
• ameliorarea calităţii recoltei (conţinutul în proteină şi indicele Zeleny).

Fracţiunea din doza de N care se aplică în acest stadiu este de 30-40 kg N s.a./ha, cu un coeficient real de utilizare a N în jur de 75%.

Pe lângă realizarea unui randament economic optimal, agricultorul trebuie să ţină cont în bugetul exploataţiei de impactul fertilizării cu N asupra mediului, iar recomandările prezentate în cadrul acestui articol vizează compatibilitatea între agricultura performantă, protecţia mediului şi valoarea de morărit şi panificaţie a recoltei.