Călugărița este un nume comun pentru un grup de insecte carnivore, din ordinul Mantodea, familia Manteidae, care cuprinde aproximativ 3000 de specii.
Majoritatea speciilor sunt întâlnite în zonele tropicale și subtropicale, în regiunea noastră se cunosc 3 specii locale și alte 4 străine, cea mai răspândită fiind călugărița europeană sau Mantis religiosa.
În acest articol, realizat în cadrul rubricii „Știai că?”, vom explica mai multe despre modul de viață al călugăriței și despre avantajele sau dezavantajele aflării ei în grădină.
Denumirea insectei călugăriţa vine de la poziţia corpului în timpul pândei, atunci când ține membrele anterioare, lungi, strânse la piept şi capul puţin aplecat, asemănându-se cu o persoană care se roagă.
Călugărițele sunt insecte destul de mari, cu dimensiuni cuprinse între 1 și 17 cm, de regulă masculii sunt mai mici decât femelele, uneori chiar în jumătate.
Coloritul corpului variază de la verde, maro sau gri pentru a se proteja de prădători, dar și pentru a rămâne neobservate în timpul vânatului. Culoarea se deosebește de la o specie la alta și este influențată mult de mediul de trai, unele chiar imitând frunzele și florile pe care stau.
Insecta călugărița – cât de utilă e în grădină
După cum am menționat, toate călugărițele sunt carnivore, mâncând în principal insecte și alte animale mici. Fapt apreciat de grădinari și agricultori, deoarece insectele pe care le mănâncă sunt adesea dăunători ai culturilor agricole.
Reacțiile rapide fac călugărițele prădători ideali pentru alte insecte, astfel pot proteja grădina de diverși dăunători.
Călugărițele tinere se hrănesc cu insecte cu corp moale, cum ar fi afidele, țânțarii și omizile. Indivizii mai în vârstă pot mânca gândaci, lăcuste, greieri și aproape orice tip de insecte dăunătoare din grădină.
Principalii dăunători pe care călugărițele îi pot controla sunt: cicadele, afidele, muștele, greierii, moliile, lăcustele, păianjenii, brotăceii și șoarecii.
Călugărițele însă nu fac discriminări, mâncând atât dăunători, cât și insecte benefice, astfel pot vâna și unele insecte polenizatoare.
Călugărița europeană – răspândirea insectei
După cum indică și numele insecta călugărița europeană este raspândită în Europa, Asia și nordul Africii. Specia a fost introdusă în America de Nord şi Australia cu scopul controlului dăunătorilor.
Din cauza schimbărilor climatice și încălzirii globale arealul de răspândire a călugăriței europene se extinde spre nord, fiind întâlnită recent, în premieră, în Estonia.
În regiunea noastră se întâlnește pretutindeni, preferând luncile, stepele, lizierele, povârnişurile uscate şi însorite.
Insecta călugărița europeană – descriere
Această insectă este una dintre cele mai mari, atât la noi, cât și în Europa. Dimensiunile corpului variind la masculi între 4-5,5 cm, iar la femele 5-7,5 cm. Masculul are corpul mai suplu cu antenele lungi și subțiri.
La călugărița europeană, la fel ca și la alte specii de călugărițe, culoarea corpului variază de la verde până la maro-cenușiu sau maro închis.
Diversitatea culorilor se datorează temperaturii mediului de trai. Dacă temperaturile sunt ridicate atunci predomină culoarea maro, dar dacă temperaturile sunt moderate, cu umiditate suficientă atunci predomină indivizii de culoare verde.
Insecta călugărița are capul de formă triunghiulară, articulat mobil. Datorită acestui fapt are o acuitate vizuală mult mai mare decât la alte insecte, fiind capabile să răsucească capul la 180 de grade.
Văzul este asigurat de doi ochi mari, compuși și trei oceli. Sunetul, călugărițele îl percep cu singura ureche pe care o au și este reprezentată printr-o deschizătură în partea inferioară a abdomenului.
Alte organe de simț implicate în detectarea prăzii sunt antenele lungi, filiforme, cu rol olfactiv. Fiind prădători, au aparatul bucal de tip masticator.
Picioarele lungi din față sunt înzestrate cu spini, fiind utilizate pentru apucat, dar și la locomoție. Celelalte două perechi de picioare sunt bine dezvoltate, adaptate la mers și alergat.
Atât masculii, cât și femelele au două perechi de aripi bine dezvoltate, însă femelele, din cauza dimensiunilor impresionante, zboară mai neîndemânatic, pe când masculi zboară foarte agil.
Aripile anterioare sunt înguste, slab pergamentoase și pieloase, iar cele posterioare late, membranoase, în stare de repaus sunt strânse sub cele anterioare.
Abdomenul este alungit, ovoidal, voluminos, destul de lung, format din 6 segmente la femele și 8 segmente la masculi, se termină cu doi cerci scurți și articulați.
Durata de dezvoltare a unei călugărițe de la eclozare până la depunerea pontei este de 50-90 zile, din primăvară până în toamnă, în funcție de factorii de mediu. Specia iernează în stadiul de ou.
Toamna, femela călugăriță imediat după fecundare depune 100-300 ouă într-un înveliș spumos, care se întărește întrând în contact cu aerul, formând o capsulă chitinoasă, numită ootecă.
Aceasta este atașată pe crengile copacilor, stâlpi, garduri sau pereți pentru iernat. Adulții mor toamna, iar primăvara, din ouă, eclozează o nouă generație de călugărițe.
Metamorfoza călugărițelor este incompletă, larvele eclozate se deosebesc de adulți atât prin dimensiuni, cât și prin unele particularități morfologice.
După patru năpârliri larva se transformă în insectă adultă.
Insecta călugărița – curiozități și particularități comportamentale
Atât adulții, cât și larvele sunt prădători specializați, care pot sta la pândă timp îndelungat. O particularitate caracteristică speciei este mimicria, imitarea culorii și formelor pentru a se contopi cu mediul înconjurător și a rămâne neobservate.
Pentru a vâna, călugărița se așează la pândă pe plantele cu flori în așteptarea insectelor ce vin să culeagă nectarul.
Atacându-le prin surprindere, le înşfacă cu cele două picioare anterioare puternice, dotate cu ţepi ascuţiţi. Prada este sfâşiată cu aparatul bucal de tip rozător.
Spre deosebire de masculi care consumă insecte de talie mică, femelele consumă indivizi de mărimi medii sau chiar mai mari decât propria lor mărime.
Printre călugărițele femele este pe larg răspândit canibalismul. Deseori, devorează masculul sau larvele de vârste diferite.
Pot mănânca masculii în timpul împerecherii sau imediat după, acest comportament fiind numit canibalism sexual.
Ele nu fac acest lucru din cruzime, ci pentru că masculii sunt bogați în nutrienți pe care femelele îi pot folosi pentru a produce repede ouă mari, îmbunătățind viabilitatea ouălor. Astfel își pot reface rezervele de energie și sunt scutite de ieșirea la vânătoare.
Biologii au descoperit că o femelă poate depune de două ori mai multe ouă dacă își mănâncă partenerul. În unele cazuri, masculii pot constitui majoritatea dietei femelelor în timpul sezonului de reproducere.
Ar putea să te intereseze și Șarpele de casă – benefic sau periculos în grădină
Sursa imaginilor din articol: canva.com.
