Costel Vânătoru: Un soi de ceapă siberiană şi o salată cultivate de românii deportaţi în Siberia, păstrate la Banca de Resurse Genetice Vegetale

„Resursele pe care noi le avem în conservare au câte o poveste. Această poveste este importantă, noi ceea ce ştim este că aceste resurse au fost alături de poporul român şi la bine şi la greu. În anumite situaţii grele, fie de război, de deportare, românul şi-a luat cu el seminţe pentru că erau uşor de transportat, astfel încât să le utilizeze la nevoie. Aşa se face că noi avem la bancă soiuri cu o istorie destul de tristă în spate, la care noi ţinem foarte mult. Vorbim de un soi de salată şi un soi de ceapă.

Un soi de salată pe care noi am botezat-o salata siberiană şi un soi de ceapă numit soiul „Miruna”. Aceste legume au fost cele care au fost luate de românii sau basarabenii deportaţi în Siberia, duşi acolo la muncă grea. Pentru mine au o importanţă morală pentru că cei care mi-au încredinţat seminţele, au făcut-o în speranţa că eu nu le voi pierde, vor fi multiplicate şi vor aminti de faptul că aceste resurse au salvat românii în acele condiţii grele”, a declarat, directorul BRGV, Costel Vînătoru.

„Ceapa a fost salvată de o familie din Basarabia care a luat seminţele din Siberia. Ceapa respectivă fiind rezistentă a putut să hrănească românii de acolo. Au menţinut această ceapă şi fiul dumnealor ne-a adus câţiva bulbi de ceapă din grădina părintească. Soiul a fost cultivat în condiţii extreme, unde temperaturile minime coboară şi până la aproximativ -50 de grade şi unde sunt doar trei luni pe an în care se înregistrează temperaturi pozitive. În acele condiţii oamenii trebuiau să reziste şi cultivau în acele plante care să îi ajute.

Când vorbim de ceapa siberiană, vorbim de o ceapă deosebită. În afară de faptul că este productivă, rezistă atât la arşiţă cât şi în special la temperaturi scăzute. Gustul este unul echilibrat, puţin picant dar foarte dulce, depăşeşte în zahăr tomata şi atunci vorbim de o armonie. O capacitate de păstrare şi o iuţeală armonizată cu dulceaţa ei. Nu am întâlnit până acum o ceapă dintre cele pe care noi le-am studiat, care să fie mai dulce decât aceasta”, a precizat Costel Vînătoru.

„Bunicii mei erau nişte oameni înstăriţi, mama era din Soroca. Ultima dată mama şi-a văzut părinţii în vacanţa de iarnă din anul 1943 spre 1944, pentru că în primăvara următoare ruşii s-au apropiat de Iaşi. Frontul Iaşi-Chişinău se stabilizase la vremea aceea iar mama a plecat la Râmnicu Sărat unde a rămas în îngrijirea unchiului ei. În ianuarie 1945, NKVD i-a ridicat pe bunicii mei şi i-a trimis în Siberia. După o săptămână şi ceva de mers cu trenul, timp în care au mâncat cotoare de varză şi de sfeclă au ajuns într-un cătun, în fundul Siberiei cu 90 de familii, ucrainieni, moldoveni şi tătari.

Au stat în prima iarnă într-un bordei săpat în pământ până în primăvară când ceilalţi oameni i-au ajutat să îşi facă o izbă rusească din lemn de cedru siberian. Sătucul se numea Kurgan, care în momentul de faţă este un oraş de peste 1 milion de locuitori. Au stat acolo până în 1956 când s-au întors în Basarabia. În 1959 i s-a aprobat mamei mele să meargă în Basarabia. Întâi a mers cu mine, aveam 4 ani. În anul următor i s-a permis şi tatălui meu să meargă în vizită la bunici. Prin anii ’70 au adus în Basarabia câteva cepe, seminţe de roşii şi câteva căpăţâni de usturoi, toate din zona Siberiei”, col. (R) Eugen Anghel.

„În anul când mama a murit, acum 3 ani, am mai găsit câteva cuiburi de ceapă. M-am bucurat foarte tare, le-am pus în anul următor şi le-am salvat. M-am gândit că dacă se pierde acest soi, se va pierde foarte mult pentru că are o productivitate foarte mare şi este rezistentă. Aveam cam 50 de cepe şi am spus să ofer câteva Băncii de Resurse Genetice Vegetale.

I-am spus profesorului Vînătoru că dacă va obţine un soi de ceapă să-i dea numele nepoatei mele „Miruna”. Ceapa are o caracteristică pui una în pământ şi se dezvoltă cinci-şase precum cartofii, calităţi gustative excepţionale şi dacă îngheaţă beton, poţi să o faci mâncare, poţi să o şi plantezi. Ceapa a străbătut mult drum până în România. Nu cred că exagerez, de la Kurgan până la Bucureşti să fie vreo 7500-8000 de kilometri, din fundul Siberiei până aici”, a povestit Anghel.

„Avem salata aceasta siberiană adusă de părintele Artemie Leu, un părinte care a fost deportat şi el în Siberia, a stat vreo 7 ani. În momentul în care a sosit în ţară, aici la Buzău toţi îl considerau mort. Părintele a trecut prin multe încercări şi mi-a povestit multe chinuri şi suferinţe pe care le-a întâmpinat acolo. Când s-a întors de acolo, a adus seminţele acestea de salată care i-a ajutat foarte mult. Salata s-a păstrat, o avem aici, el a cultivat-o la Episcopie unde a slujit mai bine de 40 de ani şi pe urmă la Mănăstirea Ciolanu unde s-a retras şi sigur am reuşit să o păstrăm şi să avem seminţe din salata aceasta siberiană, interesantă pentru gustul ei şi pentru rezistenţa sa la condiţii de temperaturi scăzute extreme. O varietate deosebită pentru Banca de Resurse, am reuşit să regenerăm seminţele. Ne gândim să o introducem în circuitul larg pentru că merită această plantă. Salata rezistă la îngheţ, are un foliaj frumos, o căpăţână tip iceberg, frunza este un verde închis, creaţă şi foarte gustoasă”, a precizat directorul BRGV Buzău.