Medicul Veterinar poate enumera cu ușurință toate măsurile standard de control al paraziților pe care le-a deprins de-a lungul anilor:
- Deparazitarea se face când în examenul microscopic al fecalelor sunt depistate ouă/larve de paraziți.
- Deparazitarea se face la toate animalele în același timp.
- Animalele după deparazitare sunt întreținute pe o pășune curată sau într-o încăpere dezinfectată.
- Rotația preparatelor folosite pentru deparazitare să fie efectuată în așa mod ca parazitul să nu obțină chimiorezistență.
Din păcate, aceste practici și alți factori au contribuit la dezvoltarea rezistenței paraziților la deparazitări. O cauză primordială ar fi accesul liber la preparatele antihelmintice sau chiar și lipsa medicului veterinar în unele ferme.
Deseori, fermierul sau stăpânul unei vaci ia decizia finală ce preparate să folosească pentru deparazitare și, în final, folosind chiar mai multe produse până la obținerea rezultatului pozitiv. Indiferent de simptome, fiecare fermier se consultă cu farmacistul veterinar în primul rând, chiar dacă acesta nu are uneori studiile necesare de specialitate pentru a diagnostica boala parazitară.
Astfel, accentul se pune în primul rând pe vinderea produsului și în, așa mod, formându-se un bussines. Cel mai mare procentaj în comercializarea produselor veterinare o au preparatele antihelmintice. Pentru soarta animalului, acest fapt joacă rol important, deoarece se află la o loterie dintre viață și moarte. Iar medicul veterinar este invitat cel mai des în resuscitarea animalului, în caz de diagnosticarea incorectă a bolii sau, în cel mai rar, în necropsia animalului ceea ce duce la dezvoltarea în continuu a circuitului de dezvoltare a helmintozelor.
Într-adevăr, în unele zone deja producătorii nu au antihelmintice eficiente și nu pot crește vaci, oi și capre fără pierderi extreme printre animale.
Pentru a obține rezultatele dorite, este necesar ca administrarea preparatului antihelmintic să fie realizată în urma unui diagnostic parazitologic corect, atât când este vorba de un singur animal, cât și atunci când avem de a face cu o turmă (cireadă) sau fermă.
Pentru a putea pune un diagnostic corect, este nevoie să ținem cont de datele epidemiologice, datele clinice, examenele de laborator și, eventual, de necropsiile care se fac după moartea sau sacrificarea animalelor.
Numai punând un diagnostic corect, vom putea realiza un control parazitologic riguros, cu obținerea de rezultate benefice pentru animale și pentru proprietari.
Paraziții intestinali sau helminții sunt specii vii care trăiesc în interiorul unui organism viu, hrănindu-se cu substanțele nutritive ale acestuia. Acești paraziți ajung în interiorul corpului pe calea aerului, apei sau prin mâncare.
În diferite stadii de dezvoltare (ou-larvă-parazit adult) acești paraziți aduc daune considerabile, de la scăderea producției până la decesul animalului. Însă, majoritatea paraziților în stadiul lor de dezvoltare folosesc mai multe gazde dintre care și omul, uneori pot fi gazde întâmplătoare sau definitive.
De aceea, este important să tratăm la timp și să prevenim apariția paraziților în interiorul organismului. Medicul veterinar ar trebui riguros să aleagă un protocol de tratare a fiecărei boli parazitare apărute în zona sa.
Ancheta epidemiologică
Specialistul în domeniul veterinar trebuie să fie informat corect cu ce specii și rase de animale sunt crescute în fermă, care este efectivul, ce boli parazitare au evoluat în anii precedenți și care ar putea fi sursele de infestare.
Starea de igienizare a adăposturilor și, mai ales, cum se face managementul pășunilor. Apoi, este necesar să viziteze pășunile pentru a aprecia calitatea lor, compoziția floristică, și pentru a identifica eventualii biotopi pentru unele gazde intermediare (Galba truncatula, etc).
La fel, starea de întreținere, starea fiziologică și alte afecțiuni ce pot evolua sincron sunt date ce trebuie investigate de către medicul veterinar. De asemenea, este important de studiat tratamentele anterioare care s-au făcut și rezultatele obținute în urma lor.
Ancheta epidemiologică trebuie făcută permanent și trebuie privită în dinamică. În parazitozele contractate de obicei la pășune, datele valabile azi, nu sunt valabile mâine și ce este valabil anul acesta, nu poate fi valabil anul viitor, ce este valabil într-o zonă sau fermă, poate fi diferit în alta.
Condițiile climatice sunt foarte variabile de la un an la altul și, de aceea, și evoluția parazitozelor.
Diagnosticul clinic al prezenței paraziților la animale
În funcție de situație, este necesar să se precizeze un diagnostic individual sau unul de grup, turmă etc. La examenul individual se poate aprecia starea prezentă, cu accent pe starea de întreținere, aspectul părului sau lânii, culoarea mucoaselor.
Apoi, interesează unele simptome ce pot orienta diagnosticul, respectiv: semne digestive, respiratorii, circulatorii, cutanate etc. La examenul de grup analizăm starea de întreținere a animalelor, o stare proastă de întreținere putând semnifica existența unei parazitoze.
În ferme și stâne putem vedea fecalele diareice, în caz de parazitism cu strongili digestivi sau Fasciola hepatica, sau, din contra, fecale foarte consistente, ce semnifică o constipație, în parazitismul cu cestod imaginale (deși, uneori, diareea alternează cu constipația).
Asistarea medicului veterinar la scoatere la pășune a animalelor este importantă pentru a depista eventualele helmintoze respiratorii, în cazul acestora declanșându-se tusea în momentul ridicării din decubit.
În fermă sau alte adăposturi de la pășune, vizita de dimineață, imediat după scoaterea animalelor la pășune poate ajuta atât la identificarea prezenței pe fecale a unor proglote de tenii (Moniezia expansa), cât și la stabilirea consistenței fecalelor.
La ovine, este obligatorie palparea animalelor, deoarece lâna poate vicia impresia despre starea de întreținere a animalelor.
„Pentru a alege medicamentul potrivit, medicul veterinar trebuie să aibă în vedere posibilitatea instalării fenomenului de chimiorezistență. De obicei, atunci când cu o substanță se obțin rezultate bune, ea este preferată atât de medicul veterinar cât și de proprietari și fermieri, fiind utilizată pentru foarte mult timp, ceea ce duce, foarte frecvent, la chimiorezistență. De aceea, medicul veterinar trebuie să procedeze periodic la schimbarea substanței active antiparazitare folosite”.
Pentru un diagnostic precis, examenul necropsic este de un real folos. Este bine ca, atunci când moare un animal sau când sunt sacrificate la abator unul sau mai multe animale, medicul veterinar să facă necropsiile parazitologice, fiind ceea mai bună oportunitate de identificare a speciilor parazite și, eventual, al intensității parazitare.
Apoi, pe baza rezultatelor obținute, ne putem face o imagine de ansamblu asupra helminto-faunei parazitare existente în turma sau ferma pe care o analizăm. Este bine ca, în afara examinării organelor care sunt mai comod de examinat (pulmoni, ficat cord, rinichi), să ne aplecăm și asupra masei gastrointestinale, care, de obicei, este tratată cu indiferență.
Examenele de laborator pentru depistarea paraziților la animale
Pentru un medic veterinar practician examenul de bază este cel coproscopic. El poate fi făcut prin metode ovohelmintoscopice și larvohelmintoscopice, prin tehnici calitative sau cantitative. În urma acestora, ne edificăm asupra paraziților ce evoluează în turmă sau în fermă și, parțial, și asupra intensității parazitismului și a oportunității instituirii unui tratament antiparazitar.
Celelalte examene de laborator (ELISA, testarea pepsinogenului, sistemul FAMACHA, PCR etc.) nu au intrat în practica curentă, ele fiind folosite doar în laboratoarele direcțiilor sanitare veterinare și în facultățile de profil.
Per ansamblu, pentru a realiza un tratament corect, adaptat la parazitismul existent și la condițiile concrete, este necesară o abordare riguroasă în urma tuturor datelor obținute prin examenele mai sus prezentate.
Este incorect să ne bazăm doar pe faptul că putem să administrăm un produs și am rezolvat parazitozele. De aici provin eșecurile terapeutice și frecvența tot mai mare a fenomenului de chimiorezistență.
După tratamentul antihelmintic animalele vor pășuna doar pe miriști sau terenuri care au o altă destinație decât aceea de pășune. În acest fel, se evită contaminarea pășunilor cu elemente parazitare. Din păcate, acest fapt nu este decât rar respectat în practică.
Doar medicul veterinar este îndreptățit să stabilească care este antihelminticul cel mai util, în funcție de tipul parazitismului identificat și de scopul urmărit. Astfel, alegerea medicaţiei se face ţinând cont de spectrul de acţiune, economicitate, starea fiziologică, chimiorezistenţă, categoria de producţie, etc.
În cazul monoparazitismului, dar și în situația unui parazitism cu o specie foarte patogenă, se vor alege antihelmintice specifice, cu spectru restrâns de acțiune. Astfel, este preferabil să folosim în fascioloza cronică rafoxanidul, decât albendazolul.
Dacă este vorba de un poliparazitism, de obicei se aleg substanțe cu spectru larg de acțiune. În parazitismul combinat cu trematode, cestode și strongili digestivi se poate alege o medicație cu spectru larg, de tipul albendazolului.
Dacă parazitismul cu nematode este asociat cu cel cu acarieni este preferabilă utilizarea produselor ce cnțin avermectină, iar dacă se asociază și un parazitism cronic cu fasciole se pot folosi produse ce conțin pe lângă avermectină și clorsulon.
Citiți și despre Mastita vacilor de lapte – forme și tratament.
Ciclul de viață al paraziților; Sursă: bimectin.com
Atunci când este vorba de animale de rentă, economicitatea tratamentelor este primordială. Nu facem terapie de dragul terapiei. Deși, când au apărut prima dată antihelminticele moderne se credea că vom scăpa de paraziți, s-a dovedit că acest lucru este o himeră.
Apariția chimiorezistenței a dovedit că este mai bine să ne propunem o reducere a parazitismului la nivele nepăgubitoare economic, decât să ne propunem eradicarea helmintozelor, acțiune, pe de o parte, greu de realizat și nesigură, iar, pe de altă parte, cu cheltuieli foarte mari.
Reducerea parazitismului face posibilă instalarea unei eventuale stări de premuniție, care va proteja de reinfecțiile posibile. Benzimidazolicele au efect teratogen şi embriotoxic. De aceea, nu se vor utiliza la femele în prima parte a gestaţiei.
Este exceptat de la această acţiune oxibendazolul care, după absorbţie, este degradat în ficat. În doze mari, însă, şi acesta poate fi embriotoxic.
Pentru a alege medicamentul potrivit, medicul veterinar trebuie să aibă în vedere posibilitatea instalării fenomenului de chimiorezistență. De obicei, atunci când cu o substanță se obțin rezultate bune, ea este preferată atât de medicul veterinar, cât și de proprietari și fermieri, fiind utilizată pentru foarte mult timp, ceea ce duce, foarte frecvent, la chimiorezistență.
De aceea, medicul veterinar trebuie să procedeze periodic la schimbarea moleculelor antiparazitare folosite. Chimiorezistența poate fi bănuită, prin coproscopie, atunci când nu se mai obțin rezultatele scontate.
Este obligatoriu ca, în acest caz, antihelminticul să fie schimbat cu unul care nu face parte din aceeași familie chimică. De multe ori, se greșește atunci când dozarea nu se face după cântărirea precisă a animalelor, subdozarea fiind o altă cauză a instalării chimiorezistenței.
Benzimidazolicele utilizate la femelele în lactaţie pot genera, prin efectul antifungic, perturbări ale fermentaţiilor necesare fabricării brânzeturilor. Legislaţia europeană prevede norme severe privind timpul ce trebuie să treacă între utilizarea acestor substanţe şi momentul abatajului sau colectării laptelui.
Pentru carne, timpul de aşteptare variază de la 5 la 30 de zile, în funcţie de substanţa medicamentoasă. Nu sunt restricţii în utilizarea laptelui când se folosesc fenbendazolul, oxfendazolul, febantelul şi pirantelul.
Dintre macrolide, doar eprinomectinul nu se elimină prin lapte. Pentru taurinele la îngrășat se pot folosi boluri cu eliberare periodic repetată sau boluri cu eliminare permanentă, care le protejează pe întreaga perioadă de pășunat.
În alegerea antihelminticului se va avea în vedere spectrul de acțiune (tabelul 1) adulticid sau larvicid.
Astfel, la sfârşitul perioadei de păşunat este necesară terapia cu o moleculă care să acţioneze asupra larvelor hipobiotice, deoarece temperaturile scăzute de la sfârșitul perioadei de pășunat predispun larvele de strongili la hipobioză. Putem utiliza, în această situație, o medicație cu efect larvicid, precum: fenbendazolul, albendazolul, ivermectina.
În mod similar, dacă se fac tratamente de toamnă pentru fascioloză, când trebuie să acționăm asupra fasciolelor tinere, pentru a nu se declanșa o fascioloză acută, trebuie să folosim preparate ce au o eficacitate asupra acestora, precum triclabendazolul (ce acționează asupra fasciolelor cu vârsta > 1 săptămână) și coribanul (care este eficace încă de la vârsta de o zi a fasciolelor).
Unii dintre medici greșesc atunci când utilizează, în zonele enzootice, în tratamentele de toamnă, preparate precum rafoxanidul, albendazolul, Ivomec F, closantel etc., deoarece acestea acționează eficient doar asupra fasciolelor adulte. Rezultatele ignoranței pot fi dezastruoase, cu mortalitate foarte ridicată la ovine.
Câte tratamente efectuăm pe an?
Deși în multe cărți se specifică că trebuie să se facă mai multe tratamente pe an (unii scriu: unul primăvara, înainte de scoaterea animalelor la pășune, și altul toamna, după intrarea în stabulație; alții propun două tratamente primăvara și două toamna), corect este ca decizia asupra efectuării unei dehelmintizări să o ia medicul veterinar, în funcție de situația epidemiologică concretă din fiecare fermă sau turmă în parte.
Este posibil ca într-un an să fie necesar să se facă 3-4 tratamente, iar în alt an să se facă doar unul sau niciunul. Acestea sunt tratamente strategice.
Medicul veterinar are posibilitatea să apeleze și la tratamente tactice, dependente de: condiţiile climatice ale fiecărui an, de păşunarea animalelor pe terenuri puternic contaminate, de introducerea de noi animale în efectiv, de gradul ridicat al invaziei etc.
Cum dozăm medicamentele?
Trebuie respectate dozele prescrise de producătorul medicației. Dozajul medicamentelor se face în funcție de greutatea animalelor. Atât subdozarea cât și supradozarea este păgubitoare. Trebuie să înțelegem că antihelminticele sunt un „rău necesar”, ele având un oarecare grad de toxicitate de care trebuie să ținem cont.
Unele medicamente se administrează în doze variabile, în funcţie de efectul dorit şi de tipul de parazitism. Astfel, diamfenetida se recomandă în doză de 80-100 mg/kg în cazul fasciolelor tinere, doza crescând la 120 mg/kg pentru o acţiune împotriva formelor adulte.
Rafoxanidul este indicat în doză de 8-10 mg/kg în fascioloză şi 15-20 mg/kg în paramfistomoză. Caprinele, spre deosebire de ovine, au o biodisponibilitate redusă şi elimină repede medicamentele din organism. Pentru benzimidazolice şi probenzimidazolice este bine să fie folosită o doză dublă faţă de ovine sau doza standard de la ovine să fie repetată la 12-24 de ore.
Este suficient să tratăm animalele cu medicații antihelmintice?
Categoric, nu. Dacă animalele nu prezintă forme clinice, atunci este suficientă o ameliorare a alimentației. Dacă animalele prezintă simptome, atunci în mod obligatoriu, pentru a obține rezultatele scontate, terapia specifică trebuie asociată cu una simptomatică, variat, în funcție de simptomatologia specifică fiecărei parazitoze și de fiecare caz în parte.
Citiți și despre Endometrita – boală frecvent întâlnită la vaci după fătare.
ATENȚIE! Aceste informații sunt minuțios selectate și scrise de medici veterinari, dar nu înlocuiesc consultația sau examinarea medicală. Pentru o diagnoză exactă, consultați un medic veterinar sau o clinică specializată.
