Pentru a obține rezultate bune, lucrătorii din sectorul producției vegetale trebuie să cunoască, cel puțin, trei factori esențiali:
- Cunoașterea solului, cu principalele sale însușiri;
- Cunoașterea bună a speciilor pe care le cultivă;
- Cunoașterea fertilizării culturilor agricole.
Pentru cunoașterea solului este necesar ca la intervale de 3-5 ani să se efectueze analize agrochimice pe baza cărora se eliberează „Buletinul de analize”, care oferă următoarele informații: valoarea pH-ului, conținutul în humus și azot total, raportul carbon/azot (C/N), conținutul în fosfor și potasiu, precum și principalele microelemente.
Deficitul elementelor nutritive, în special de azot, intensifică procesul de minerilizare a humusului, micșorează cantitatea acestuia, fapt ce duce la înrăutățirea calității solului.
S-a constatat că anual de pe 1 ha de sol al republicii se pierd de la 0,5 până la 1,3 t de humus. Solul se sărăcește nu numai în NPK, dar și în microelemente accesibile plantelor.
Asigurarea insuficientă a solului cu forme mobile ale unor elemente nutritive și surplusul altora, ca rezultat a dezechilibrului nutritiv, duce la tulburarea nutriției minerale, a multor procese fiziologice de schimb al substanțelor organice și minerale și provoacă boli fiziologice.
Acțiunea reciprocă între macro- și microelemente este un proces complex, care se determină nu numai printr-o corelație binară, ci și prin concentrațiile nutrienților.
Astfel perechile de elemente: Ca:Zn; Mg:Zn; Fe:Ni; P:Zn; K:Fe; B:Mo pot fi și antagoniste și sinergetice, în funcție de cantitatea unuia sau a altuia.
Necunoașterea acestor legități și lipsa unei strategii științific argumentate, vor genera un efect negativ dublu: scăderea fertilității solului, a efectelor îngrășămintelor și descreditarea procedeelor tehnologice de aplicare a fertilizanților.
În sistemele de fertilizare ce se elaborează este necesar, mai întâi de toate, trebuie de introdus gunoiul de grajd și diferite composturi.
Se știe că administrarea a 20t de îngrășăminte organice contribuie la acumularea a 1 t/ha de humus.
Totodată, este necesar de folosit și alte căi de sporire a materiei organice în sol, cum ar fi: majorarea suprafețelor cultivate cu ierburi multianuale în asolament, semănarea sideratelor, semănatul repetat după recoltarea cerealelor a leguminoaselor-boboaselor timpurii, utilizarea resturilor vegetale și comunale, aratul miriștii etc.
Când trebuie aplicată fertilizarea culturilor agricole?
În cursul perioadei de vegetație a culturilor se diferențiază mai multe fenofaze caracterizate prin consumuri diferite de elemente nutritive în funcție de schimbarea activității metabolice a plantelor.
Ceea ce nu poate furniza solul, trebuie adăugat prin lucrarea de fertilizare, distingându-se:
- Fertilizarea de bază efectuată vara sau toamna, înainte de lucrarea de bază a solului, aplicându-se îngrășăminte cu fosfor și potasiu care sunt mai greu solubile în apă și au un grad de mobilitate redus în sol.
- Este indicat ca aceste îngrășăminte să ajungă în stratul de sol în care se dezvoltă majoritatea sistemului radicular. Aplicate la suprafața solului, nu au niciun efect în nutriția plantelor.
Tot toamna se administrează și îngrășămintele organice. Cantitățile de îngrășăminte care se aplică odată cu executarea arăturii constituie de la 0 până la 40% în cazuri excepționale din doza optimă economică de N; 70 – 100% din doza optimă economică de P2O5 și K2O.
- Fertilizarea înainte de semănat sau concomitent cu semănatul. Aici se folosesc îngrășămintele complexe (de tip N:P:K) care au un grad de solubilitate și o mobilitate mai mare în sol. Unele îngrășăminte se pot folosi ca „starter” pentru stimularea răsăririi și creșterii în primele faze de vegetație. Se poate administra o parte din îngrășămintele cu azot care, fiind ușor solubile și cu grad de mobilitate ridicat în sol, dacă s-ar aplica la fertilizarea de bază sau dacă s-ar aplica întreaga doză, o parte s-ar pierde prin levigare.
Cantitățile de îngrășăminte aplicate odată cu executarea lucrărilor de pregătire în vederea semănatului constituie 20 – 30% din doza optimă economic de N; 60 – 100% din doza optimă economic de P2O5 și K2O, dacă aceste îngrășăminte nu s-au aplicat la executarea arăturii.
Fertilizarea de pornire constă în distribuția îngrășămintelor în benzi, la 5-6 cm sub semințe și lateral de rândul de semințe, concomitent cu semănatul.
Cantitatea de îngrășăminte aplicate la fertilizarea de pornire constituie: 10% din doza optimă economic de N; 20 – 35 % din doza optimă economic de P2O5, iar pe solurile deficitare în potasiu circa 30% din doza optimă economic de K2O. Pentru fertilizarea de pornire sunt indicate:
- pe solurile neutre și slab alcaline – nitroamofos, diamofos sau amofosul, azotatul sau sulfatul de amoniu ori superfosfatul concentrat sau simplu;
- pentru solurile cu reacție slab acidă – îngrășămintele complexe 12:52:0 (amofos) sau 16:16:16 (nitroamofos), 10:26:26 (diamofos) ori azotatul de amoniu.
Ca sursă de potasiu se va utiliza clorura de potasiu sau sulfatul de potasiu și diamofos (10:26:26). La fertilizarea de pornire va fi exclusă ureea din cauza riscului unor vătămări determinate de amoniacul format din uree, pierderea azotului în atmosferă și a reducerii locale a accesibilițății fosforului.
- Fertilizarea fazială în cursul vegetației urmărește asigurarea unui supliment de elemente nutritive când plantele au cea mai mare nevoie. Ele se pot aplica odată cu prașila mecanică, în apa de irigații sau concomitent cu stropirile pentru erbicidat, pentru combaterea bolilor și dăunătorilor.
La cerealele de toamnă se pot aplica îngrășăminte cu azot, circa 40–60% din doza optimă economică de N.
La culturile prășitoare se pot aplica 2-3 fertilizări concomitent cu executarea lucrărilor mecanice de întreținere sau cu apa de irigație. La fiecare fertilizare se vor folosi îngrășăminte cu azot reprezentând 15–20% din doza optimă economică de N.
- Fertilizarea extraradiculară sau foliară se bazează pe capacitatea plantelor de a metaboliza elementele nutritive și prin intermediul frunzelor. Prin aceasta se asigură o parte din nutrienții necesari și, mai ales, se stimulează sistemul radicular pentru o mai bună nutriție. Aceste tipuri de fertilizare se vor corela cu perioadele critice și perioadele de consum maxim din cursul perioadei de vegetație a plantelor.
Prin aceasta se aplică la cerealele păioase cantități suplimentare de azot sub formă de uree dizolvată în soluția de erbicid sau în soluția preparatelor de prevenire a bolilor fiziologice și a dăunătorilor. În afară de uree se adaugă cantități corespunzătoare de îngrășăminte complexe solubile cu microelemente și substanțe organice fiziologic active.
La folosirea soluțiilor de uree și a îngrășămintelor complexe se va acorda o atenție deosebită compatibilității fizice și chimice cu soluția substanțelor fitofarmaceutice utilizate. Concentrația ureei în soluția de pesticid va fi diferențiată în raport cu planta de cultură și temperatura aerului.
Astfel, la cultura grâului și orzului de toamnă, aflate în faza de formare a paiului, concentrația de uree admisă este de 8% la temperatura aerului de 15°C. Alte culturi cum ar fi porumbul, floarea soarelui, cartoful, soia, tomatele, tolerează ureea pe frunze numai în concentrații în soluție mai mici de 2,5%.
Perioada critică reprezintă etapa când lipsa elementelor nutritive, raportul neechilibrat al acestora sau prezența lor în exces manifestă cea mai puternică acțiune negativă asupra creșterii și dezvoltării plantelor și se întâlnește de la începutul vegetației. La cerealele păioase perioada critică apare la 10-12 zile după răsărire, la apariția frunzei a treia, la înfrățire, la intrarea în burduf și la înspicare.
La porumb se manifestă la frunza a treia, când apar 50% din totalul frunzelor, la apariția paniculului și la mătăsire.
La floarea soarelui perioada critică se manifestă la apariția primei perechi de frunze adevărate, la începutul formării inflorescenței și la înflorire.
La sfecla pentru zahăr se manifestă la apariția perechii a doua și a treia de frunze, la începutul îngroșării rădăcinii și la începutul depunerii intense a zahărului. La cartof apare la formarea perechilor 2-4 de frunze, la apariția inflorescenței și la înflorire.
Perioada de consum maxim o întâlnim:
- La cerealele de toamnă după înfrățire până la înflorire. Grâul, spre exemplu, de la începutul formării paiului până la coacerea în lapte, absoarbe 78-92% din azot, 75-88% din fosfor și 85-88% din potasiu.
- La cerealele de primăvară se manifestă de la intrarea în burduf până la înspicare. La porumb consumul maxim se manifestă la înflorire și la maturarea semințelor. La sfecla pentru zahăr consumul maxim este la mijlocul perioadei de vegetație.
- La cartof apare maxim de consum la începutul înfloririi și la formarea tuberculilor. Agricultorii trebuie să urmărească cu atenție evoluția plantelor pe întreaga perioadă de vegetație, deoarece perioadele critice și de consum maxim se manifestă diferit și în funcție de evoluția factorilor meteorologici.
Corelând cerințele plantelor cu ceea ce oferă solul se poate stabili o tehnologie de fertilizare optimă a culturilor agricole ce poate asigura producții pe măsură și, evident, eficiență economică maximă.
Citește Cum să elaborați planul de fertilizare la culturile agricole.
