Tutunul are cerinţe mari faţă de elementele nutritive, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din cel al raportului dintre ele, în funcţie de tipul şi soiul cultivat, de sol, precum şi de zona ecologică de cultură.
La o producţie de 1000 kg de frunze uscate, tutunul consumă 76 kg N, 16,5 kg P2O5, 124,2 kg de K2O şi 104 de CaO.
Tutunul este o plantă mare consumatoare de potasiu şi calciu, mijlocie de azot şi mică de fosfor. De la transplantare şi până la maturitatea tehnică (60-90zile), timpul este prea scurt pentru a permite plantei să valorifice îngrăşămintele cu acţiune lentă.
Îngrăşămintele aplicate trebuie să fie cât mai complexe şi în raporturi cât mai echilibrate. Fertilizarea unilaterală influenţează negativ asupra calităţii frunzelor, dar şi la producţie.
Azotul (N) în interdependenţă cu fosforul şi potasiul influenţează la creşterea frunzelor şi conţinutului în nicotină. Din a 15 zi de la plantare şi până la a 45 zi absorbţia azotului este foarte intensă, după care se reduce ca şi în primele 15 zile de viaţă.
La insuficienţa azotului, plantele de tutun cresc încet, tulpina rămâne subţire, frunzele au culoarea verde-gălbui.
În timpul vegetaţiei, pe măsură ce se accentuează insuficienţa azotului, culoarea galbenă se accentuează şi ea la frunzele de la bază, care apoi se usucă. Producţia de seminţe a plantelor crescute pe soluri sărace în azot este mică.
Azotul în abudenţă determină la plantele de tutun formarea de frunze mari, verzi-închis, grosolane, de calitate inferioară. Gradul de combustibilitate se reduce, perioada de vegetaţie şi maturitatea se prelungesc, conţinutul frunzelor în substanţe albuminoide şi nicotină creşte, iar conţinutul în hidraţi de carbon scade, plantele devin sensibele la boli, iar cantitatea mare de clorofilă din fruze îngreunează obţinerea prin uscare a culorii dorite.
La abundenţa de azot, frunzele la maturitate nu se îngălbenesc, iar la uscare şi fermentare obţin o culoare verde, roşie, brună sau uneori chiar neagră.
Fosforul (P2O5) are o acţiune pozitivă atât asupra producţiei de tutun, cât şi a calităţii acesteia, sporind conţinutul de hidraţi de carbon în frunze. Acţiunea pozitivă se manifestă din primele zile ale vegetaţiei, când tutunul se află în răsadniţă, influenţând pozitiv la creşterea sistemului radicular.
La insuficienţa fosforului, plantele de tutun cresc încet, frunzele rămân mici şi înguste, formând cu tulpina un unghi ascuţit. La unele plante cad florile, fără să se formeze seminţe. La uscare, frunsele provenite de la plantele crescute la insuficienţă de fosfor primesc o culoare prea închisă.
Insuficienţa fosforului influenţează negativ la dezvoltarea sistemului radicular al tutunului.
Excesul de fosfor influenţează nu atât la cantitatea producţiei, cât mai ales la calitatea ei. Excesul reduce combustibilitatea, înrăutăţeşte gustul şi caracteristicile morfologice, frunzele devin sfărâmicioase, fără fineţe şi elasticitate. Fosforul în exces grăbeşte maturitatea, fapt care, de asemenea, contribuie la înrăutăţirea calităţii, deoarece frunzele tutunului trebuie să se matureze treptat.
Prin folosirea raţională a îngrăşămintelor fosfatice, în raport cu celelante elemente nutritive şi în raport cu fertilitatea solului se obţin producţii sporite, iar frunzele de tutun au o culoare frumosă.
Potasiul (K2O) ameliorează însuşirile de calitate a tutunului: gust, aromă, culoare, ardere şi măreşte conţinutul în hidraţi de carbon solubili.
Potasiul stimulează procesul de fotosinteză, mărindu-se prin aceasta conţinutul frunzelor în hidraţi de carbon. De asemenea, potasiul măreşte rezistenţa plantelor la viroze şi bacterioze, mai ales în anii ploioşi.
Insuficienţa potasiului determină reducera vigori generale a plantei, încreţirea frunzelor şi răsucirea marginilor în jos. Carenţa în potasiu afectează planta la orice vârstă, iar lipsa potasiului se accentuează pe timp de secetă.
Foile uscate provenite de la plantelele crescute la insuficienţa de potasiu sunt mici, zdrenţuite, cu culoare schimbată, cu textura, elesticitatea, aroma şi arderea reduse.
Dintre îngrăşămintele minerale potasice trebuie utilizat în primul rând sulfatul de potasiu. Dacă se utilizează sarea potasică, care conţine clor, ea trebuie îngropată în sol întodeauna din toamnă şi nu trebuie introdusă în cantităţi mari.
Clorul pe care îl conţine este unul din elementele cu influenţă negativă asupra arderii, dacă el depășăște o anumită limită.
Calciul este important ca element de nutriţie, cât şi indirect prin aportul care influenţează mai mult la absorbţia altor elemente. Insuficienţa calciului determină apariţia de frunze deformate, groase, de calitate inferioară. Excesul de calciu conduce la formarea de frunze casante, „rău colorate”, cu combustibilitate redusă.
Insuficienţa calciului în sol face ca magneziul să devină toxic pentru plantele de tutun, iar excesul diminuează absorbţia acestui element. Pentru o nutritie favorabilă a plantelor de tutun cu magneziu se cere în sol un raport calciu:magneziu de 3:1.
Magneziul are o deosebită importanţă asupra calităţii tutunului. Aceste două elemente asociate asigură tutunului la ardere o cenuşă compactă, combustibilitate şi aromă bună. Magneziul favorizează şi asimilaţia fosforului.
Alte elemente nutritive necesare tutunului
Producţia şi calitatea tutunului sunt mult influenţate de fier, mangan, bor, sulf şi alte elemente, care, de fapt, în solurile din ţara noastră, se găsesc în cantităţi satisfăcătoare cerinţelor tutunului.
Însă, ţinând cont de faptul că tutunul se cultivă pe o diversitate mare de soluri, pe care nu se introduc îngrăşăminte organice – principalul izvor de microelemente, este necesar de introdus îngrăţăminte care conţin, pe lângă azot, fosfor şi potasiu, şi şi fier, magneziu şi alte elemente.
Aplicarea îngrăşămintelor la creşterea răsadului de tutun
Fertilizarea suplimentară este necesară datorită consumului ridicat al elementelor nutritive de către plante şi spălării lor odată cu udările.
În timpul perioadei de vegetaţie a plantelor în răsadniţă este necesar de aplicat 3-4 fertilizări în următoarele perioade:
- prima fertilizare se face în faza de cruciuliţă a plantelor de tutun;
- a doua la 5-6 zile după prima (prima şi a doua fertilizare se efectuează cu ½ din doza de îngrăşăminte);
- a treia când răsadul este în faza de urechiuşe;
- a patra se face cu 7-10 zile înainte de trasplantare în câmp (a treia şi a patra fertilizare se efectuează cu doza întreagă de îngrăşăminte).
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se realizează folosind o soluţie formată din 10 l apă, 50 g sulfat de amoniu sau 30 – 50 g azotat de amoniu, 80 – 120 g superfosfat şi 40 – 80 g sulfat de potasiu sau 40 g sare potasiu.
Soluţia se pregăteşte pentru o anumită suprafaţă în ziua aplicării şi se utilizează 2 l/m2, după care se udă foarte bine pentru a spăla îngrăşămintele de pe frunze.
Fertilizarea suplimentară cu soluţie de găinaţ de pasăre este foarte eficientă. Cu 5-7 zile până la aplicare la o parte de găinaț de pasăre uscat se folosesc 3 părţi de apă caldă si se pune la fermentare. Fermentarea se consideră finalizată atunci când infuzia nu mai degajă bulbuci de aer.
Înainte de aplicarea îngrășământului la o parte de infuzie se adaugă încă 7 părți de apă, soluţia se strecoară, pe urmă se udă răsadul din calcul o căldare de infuzie la o suprafaţă de 4-5 m2 de răsad. După aceasta, răsadul se udă cu apă curată.
Mustul de gunoi de grajd, fiind un îngrăşământ mai puţin concentrat, se diluează mai puţin – la o căldare de must se iau 5 căldări de apa şi se strecoră. O căldare de aşa infuzie se consumă la o suprafaţă de 4-5 m2, apoi plantele se uda cu apa curată.
Sistemul de fertilizare a tutunului în câmp
Tutunul reacţionează pozitiv la îngrăşămintele organice administrate culturii premergătoare (spicoasele de toamnă şi primăvară). Îngrăşămintele organice sunt folosite în doze de 30-40 tone/ha şi se administrează la lucrarea de bază a solului.
Dozele de îngrăşăminte aplicate la tutun constituie: N- 60-90 kg/ha s.a., fosfor – 90 kg/ha s. a. şi potasiu 60-90 kg/ha s.a. Aceste doze vor fi introduse toamna, în timpul lucrărilor de bază ale solului.
Tutunul de tipul Burley valorifică bine gunoiul de grajd bine fermentat, în doze de 15-20 t/ha, împreună cu jumătate de doză de îngrăşăminte minerale.
La plantarea tutunului îngrăşămintele minerale se aplică odată cu apa pentru udat, în doze de: azot 15 kg, fosfor 30 kg, potasiu 30 kg/ha s.a.
Plantarea se poate face şi cu o soluţie nutritivă diluată (6 g N+12 g P2O5 la 10 l apă), folosind 0,5 l la plantă, aceasta ajută la prinderea mai bună a plantelor.
În perioada de vegetaţie, odată cu prima lucrare a solului cu cultivatorul între rânduri, la o adâncime de 12-16 cm pot fi aplicate îngrăşămintele minerale de azot în doză de 30 kg/ha s.a. şi fosfor 60 kg/ha s.a.
De asemenea, tutunul reacţionează pozitiv la fertilizarea foliară în perioada de vegetaţie, aplicată în orele de dimineaţă sau în zilele posomorâte. Se aplică două tratamente: primul în faza de formare a tulpinei, iar al doilea la începutul apariţiei butoanelor.
Se utilizează soluţii în concentraţie de 0,5 – 1,0% în volume de 300-500 l/ha la fiecare tratament.
Bibliografie:
- Gumovschi A. Manualul fermierului pentru culturile de câmp. Vol. II, Chişinău, 2021
- Toma S., Gumovschi A., Andrieş S., Babuc V.,ş.a. Aplicarea îngrăşămintelor în agricultura durabilă. Chişinău, Ştiinţa, 2008, 214 p.
