Acordul comercial dintre Uniunea Europeană și țările MERCOSUR este promovat astăzi ca un pas strategic, însă, în realitate, el pare construit pe date și premise economice vechi de peste două decenii, aplicate într-un context global care s-a schimbat radical.
Aceasta este analiza formulată de Horia Cardoș, fondator și director general al Agroland Group, care avertizează că, în lipsa unei recalibrări profunde a politicilor europene, acordul poate accelera pierderea competitivității UE în fața Statelor Unite și Chinei.
„Costul final nu va fi unul abstract sau politic, ci unul economic și social, suportat direct de fermieri, producători și consumatori europeni”, subliniază Cardoș.
Negocierile pentru acordul UE–MERCOSUR au început în 1999, într-un moment de optimism maxim la nivel european, anul adoptării monedei euro ca instrument contabil și al ambiției declarate a Uniunii de a deveni cea mai importantă economie a lumii.
La acel moment, UE negocia dintr-o poziție de forță: PIB-ul său reprezenta aproximativ 70% din cel al SUA și era de aproape șase ori mai mare decât cel al Chinei.
Diferența de putere economică era evidentă, iar acordurile comerciale erau gândite ca instrumente de consolidare a dominației industriale europene.
Negocierile s-au blocat relativ rapid, din cauza diferențelor majore de viziune economică și comercială, însă până în jurul anului 2010 Uniunea Europeană încă își permitea obiective ambițioase.
PIB-ul UE ajunsese la paritate cu cel al Statelor Unite, fiecare reprezentând aproximativ 23% din economia globală, în timp ce China, cu circa 10%, era percepută drept un actor aflat în recuperare.
Contextul din 2026 este însă complet diferit. După mai bine de un deceniu marcat de eroziunea competitivității industriale, creșterea costurilor energetice, politici climatice implementate fără un cadru industrial coerent și șocuri geopolitice succesive, poziția relativă a Uniunii Europene în economia globală s-a slăbit vizibil. În același timp, SUA și-au consolidat avantajele, iar China a ajuns la un PIB comparabil cu cel al UE.
Această schimbare este una structurală, cu impact direct asupra modului în care Uniunea negociază acorduri comerciale strategice.
În ultimii 15 ani, poziția de negociere a UE a slăbit constant, însă acordul UE–MERCOSUR a continuat să fie susținut pe baza unor ipoteze care nu mai corespund realității economice actuale.
Inițial, sprijinul politic pentru acest acord a venit din partea marilor economii industriale europene, în frunte cu Germania.
Strategia era explicită: UE accepta pierderi în agricultură și industria alimentară, considerate gestionabile, în schimbul unor câștiguri superioare din exporturile industriale și tehnologice către America de Sud.
Un pariu care putea funcționa într-o Europă dominantă industrial. Problema este că nu mai există.
În 2025, industria europeană nu mai este competitivă pe piața sud-americană în raport cu produsele din SUA sau China, nici la preț, nici la costul energiei, nici la volum și nici la viteza de execuție.
În acest context, efectele acordului sunt previzibile: pierderi certe în agricultură și industria alimentară, sectoare cu impact social major, și câștiguri limitate sau inexistente în industrie și tehnologie.
Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană riscă să cedeze exact acele sectoare în care mai are ancore economice și sociale locale, fără a obține avantaje strategice comparabile. Acordul UE–MERCOSUR apare astfel ca rezultatul unei strategii construite pe realitățile economice ale anilor 2000, aplicată într-o lume care funcționează după reguli diferite.
Fără o resetare profundă a politicilor industriale, energetice și comerciale, avertizează Horia Cardoș, Uniunea Europeană riscă să transforme acest acord într-un nou pas spre ieșirea treptată din competiția economică globală cu SUA și China, cu un cost care va fi resimțit direct de economia și societatea europeană.
