Sindromul vacii culcate este descrisă și sub alte denumiri precum este osteomalacia, înmuierea oaselor, ologirea vacilor sau rahitismul la animale adulte. Se îmbolnăvesc vacile în ultimele săptămâni de parturiție (gestație). Osteomalacia este o tulburare a metabolismului osos la animalele adulte. Cauza principală este aprovizionarea inadecvată cu minerale pe perioade prelungite de timp.
Cauzele bolii. Cauza cea mai importantă este deficitul de fosfor din rație. Fosforul se conține în boabe (concentrate), iar calciul în frunze și tulpini (nutrețuri grosiere și suculente). Dacă vacile gestante (în repaus mamar) iarna sunt hrănite doar cu grosiere, iar vara numai cu masă verde, în organism nu ajunge fosfor și vacile se vor îmbolnăvi de osteomalacie.
Situația se agravează atunci când pe acest fond mai sunt folosiți aditivi furajeri care conțin mult calciu (creta, moluza și altele) deoarece calciul este antagonist al fosforului. Întreținerea animalelor în încăperi întunecoase, lipsite de ventilație (aerisire) și insalubre favorizează apariția bolii.
Boala poate apărea și vara, în timpul pășunatului, dacă vaca în afară de masa verde păscută nu mai primește altceva nimic.
Atenție! Iarba de la pășune nu prezintă un aliment complet, ce nu trebuie suplimentat cu aditivi furajeri! O astfel de concepție este greșită și ea trebuie depășită.
Furajele au deficit de calciu, fosfor și vitamina D. În mod normal, vacile de lapte consumă 1,2 g de calciu și 0,8 g de fosfor per kg de lactație. Luând ca exemplu 20 kg de lactație, pierderea zilnică de calciu și fosfor din cauza lactației ajunge la 24g, respectiv 16g.
De asemenea, necesarul zilnic de calciu și fosfor pentru menținerea activităților fiziologice ale vacilor de lapte este de 20g și 15g. Ținând cont de faptul că vacile de lapte pot absorbi 22- 55% din calciul din furaje, o vacă de lapte cu 20 kg de lapte pe zi trebuie să absoarbă mai mult de 120 g de calciu și 83 g de fosfor pe zi.
Dacă conținutul de calciu și fosfor din hrana pentru bovine de lapte este sub acest standard, calciul și fosforul stocate în schelet vor fi mobilizate pentru a menține activitatea fiziologică și cerințele de lactație ale organismului, provocând astfel apariția bolii.
De asemenea, dacă dieta conține mai puțină vitamina D, va duce la incapacitatea organismului de a absorbi calciul și fosforul din hrană. Absorbția acestor microelemente făcându-se din oase și mușchi, astfel provocând boala.
Proporția de calciu și fosfor din furaje nu este adecvată. Pentru vacile adulte de lapte, 38% din cenușa osoasă este calciu, 17% este fosfor, adică raportul dintre calciu și fosfor este de 2:1.
Prin urmare, raportul dintre calciu și fosfor din dietă ar trebui să fie apropiat de raportul dintre calciu și fosfor din oase, 1-2:1.
Anumite boli. Când vacile au hiperparatiroidism, numeroase săruri de calciu din schelet se vor dizolva și vor cauza boala. Vacile de lapte pot suferi de abces hepatic și de ficat gras, care pot afecta activarea vitaminei D, inhibă astfel absorbția calciului și fosforului și afectează osteogeneza și, ulterior, provoacă boala.
Disfuncția rinichilor vacilor de lapte poate accelera excreția de calciu din rinichi, ceea ce poate provoca boala. Vacile de lapte suferă de boli cronice ale tractului digestiv, care vor afecta direct absorbția de calciu și fosfor, iar apoi vor provoca boala.
Alți factori. Factorii genetici și vârsta afectează, de asemenea, absorbția de calciu și fosfor la vacile de lapte. De asemenea, temperatura scăzută, rație neechilibrată și suprasolicitată și ventilația slabă vor duce la modificări ale cantității de calciu și fosfor necesare. Prezența antagoniștilor de calciu și fosfor sau concentrația mare de fluor în apa de băut și furaje pot duce la influența absorbției calciului și a metabolismului osos anormal.
Semnele bolii. În carențe de fosfor pronunțate starea animalului este în continuă degradare, părul este fără luciu, neuniform și dezordonat, iar pielea uscată și lipsită de elasticitate.
Citește și despre Cetoza sau de ce vacile slăbesc brusc după fătare.
Astfel de animale frecvent sunt pline de ectoparaziți. La cel mai mic efort ele respiră greu și repede obosesc. Multe dintre vacile bolnave încep să consume tot ce le nimerește în cale: ling pereții, ieslele, ling și alte animale, înghițând părul (sindromul Pica).
Membrele par înțepenite și se deplasează cu pași mici, se constată șchiopături, mișcările fiind dureroase. Pe picioare stau cu abdomenul supt și spinarea încovoiată, frecvent schimbând sprijinul de pe un picior pe altul.
Apoi, înainte de parturiție cad în decubit, pe care îl părăsesc greu, timp îndelungat păstrând poziția „în genunchi” sau nu se mai pot scula. În carențe marginale (moderate) de fosfor deși animalele aparent sunt sănătoase, fătările sunt laborioase, apar retenții placentare, endometrite, mamite, călduri „ascunse” și fertilitate scăzută.
Tratament. Animalelor aflate în decubit (culcate) li se vor oferi încăperi luminoase, salubre, cu aer curat, așternut mult și curat. Pentru a evita formarea plăgilor poziția lor va fi schimbată de câteva ori pe zi. Subcutanat se va administra fosfotonic, 30-80 ml.
În rație se vor include concentratele bogate în fosfor (tărâțe), dar și suculentele (sfecla furajeră, morcovul, drojdia de bere). Cazurile mai ușoare pot fi tratate prin administrarea în hrană a fosfatului dicalcic (45-75 g/zi) sau a fosfatului monosodic (50-100 g/zi).
Prevenirea. Rația vacilor, și mai ales a junincilor gestante, trebuie neapărat suplimentată cu amestec de săruri minerale, inclusiv vara, când se află la pășunat. Nu se va administra creta furajeră în calitate de supliment, mai ales în ultima treime a gestației, dacă necesarul de fosfor nu este acoperit suficient.
Febra de lapte
Febra de lapte menționată în unele literaturi ca febra vituleră (de la vitulus – vițel), parezia puerperală, coma puerperală, febra de fătare sau hipocalcemia este o boală care apare în primele 72 ore după parturiție la vacile care au o producție mare de lapte, mai ales la cele de vârsta 5-10 ani, când ating cea mai ridicată producție.
Vacile care au contactat odată această maladie, în viitor, la următoarea fătare, sunt predispuse iarăși să se îmbolnăvească. La primipare, boala se întâlnește excepțional de rar.
Cauzele bolii. Febra de lapte este o hipocalcemie (scăderea bruscă a nivelului de calciu ionizat din sânge) determinată de eliminarea masivă de calciu cu laptele muls (1 litru de lapte conține 1,5 g de calciu), care provoacă paralizia și coma (pierderea cunoștinței) animalului.
Alimentația incorectă, cu cantități excesive de calciu, în repausul mamar are drept consecință ineficiența mecanismelor homeostatice (de menținere a echilibrului calciului din sânge) după fătare.
Semnele clinice. Pot fi destinse trei etape clinice ale paraliziei de parturiție.
- Etapă – animalul este apt să stea pe picioare, însă manifestă semne de sensibilitate și excitabilitate crescută: flutură din cap, ciulește urechile, tremură mușchii de pe spate și de pe flancuri. În mișcare animalele se clatină, iar staționând sunt agitate și mereu schimbă sprijinul de pe un picior pe altul. Respiră greu pe gură, cu limba scoasă. Dacă nu se începe tratamentul cu calciu urmează etapa 2.
- Etapă – vaca nu se mai poate menține pe picioare, însă poate sta în decubit sterno-abdominal (culcată normal). Animalele se răcesc, mai ales extremitățile (urechile, botul etc.), pierd pofta de mâncare, sunt somnolente, botul este uscat. Din cauza paraliziei rumenului apare meteorismul ruminal. Dacă încercăm să-i îndreptăm capul vom reuși cu greu, iar gâtul va sta în formă de litera „S”.
3. Etapă – animalele își pierd cunoștința și intră în comă profundă. Mușchii devin complet fasci (moi) și nu se mai pot menține în decubit sterno-abdominal (culcate normal), ci cad în decubit lateral care nu este fiziologic pentru vaci. În această poziție vacile pot supraviețui doar câteva ore.
Tratamentul febrei de lapte
- Suplimentare orală de calciu pentru vacile în picioare.
- Infuzie intravenoasă de calciu pentru vacile culcate.
- Prevenirea recăderilor hipocalcemice la toate vacile afectate.
Vacile culcate prezintă un risc extrem de mare de leziuni musculare și nervoase; prin urmare, tratamentul febrei de lapte trebuie să fie prompt. Administrarea excesivă de calciu exogen crește riscul de recidivă hipocalcemică. Trebuie utilizată cea mai mică doză de calciu necesară pentru a restabili concentrația normală de calciu din sânge.
Vacile cu pareză în stadiul 1 (adică vacile care sunt încă în picioare) trebuie tratate cu un supliment oral de calciu. Calciul oral este absorbit rapid în fluxul sanguin și prezintă un risc redus de hipercalcemie ulterioară urmată de o hipocalcemie.
Abordarea preferată a suplimentării orale cu calciu este o sursă acidogenă de calciu (de obicei clorură de calciu sau sulfat de calciu) într-o formulare în bolus alimentar. Sursele acidogenice de calciu sunt foarte disponibile și promovează homeostazia calciului proprie a vacii prin îmbunătățirea receptivității receptorilor hormonului paratiroidian (PTH).
O doză orală standard oferă 40-55 g de calciu elementar. Calciul din sânge crește la concentrații maxime în 30 de minute de la administrarea orală și este egal cu aproximativ 4 g de calciu.
Administrarea orală de calciu a unei doze standard nu provoacă hipercalcemie, nu contribuie la recidive hipocalcemice și nu crește glicemia. Dozele mai mari ar putea cauza acidoză metabolică necompensată, scăderea aportului de hrană și risc crescut de recădere hipocalcemică.
Formulările în bolus de calciu oral sunt cele mai sigure mijloace de furnizare a suplimentării orale cu calciu. Pasta orală, gelul sau formulările lichide de supliment de calciu nu sunt recomandate din cauza riscului inutil de aspirație și iritație faringiană.
Bolusurile orale de calciu trebuie să includă un înveliș pentru a proteja vaca de deteriorarea mucoasei în cazul în care bolusul rămâne în contact cu mucoasa faringiană sau esofagiană.
Sursele de calciu nonacidogenice (de obicei propionat de calciu) pot fi utilizate pentru suplimentarea orală cu calciu; cu toate acestea, ele nu sunt preferate pentru vacile aflate în parezele puerperale în stadiul 1.
Propionatul de calciu oral necesită o doză mai mare de calciu elementar (100 g sau mai mult), nu îmbunătățește mecanismele homeostatice ale calciului proprii ale vacii și crește inutil glicemia într-un moment în care multe vaci sunt hiperglicemice. Propionatul de calciu oral este recomandat vacilor care au două sau mai multe zile după fătare.
Vacile cu hipocalcemie în stadiul 2 sau 3 (adică vacile care sunt în decubit) necesită corectarea imediată a hipocalcemiei prin perfuzie intravenoasă de calciu. Tratamentul standard pentru o vacă adultă de lapte este de 500 ml de soluție de gluconat de calciu 23%.
Aceste soluții trebuie să conțină acid boric pentru a solubiliza gluconatul de calciu și a stabiliza soluția; astfel, ele pot fi etichetate ca borogluconat de calciu. Acest tratament standard oferă 10,7 g de calciu elementar, care este mai mult decât suficient pentru a restabili normo-calcemia chiar și pentru cele mai mari vaci cu cea mai profundă hipocalcemie.
O doză mai mică de calciu intravenos este probabil ideală pentru majoritatea vacilor; cu toate acestea, dozele mai mici nu au fost investigate în mod adecvat. Produsele de infuzie de calciu variază ușor în diferite părți ale lumii; majoritatea furnizează între 8 g și 12 g de calciu pe doză, ceea ce este rezonabil.
Multe produse comercializate pentru tratamentul hipocalcemiei includ fosfor, magneziu, glucoză sau potasiu în plus față de calciu. Nu sunt necesari electroliți suplimentari pentru a trata pareza nașterii, iar unii ar putea fi dăunători. Gluconatul de calciu singur este cea mai bună alegere pentru tratamentul intravenos al parezei puerperale.
Vena jugulară este locul recomandat pentru perfuzia intravenoasă de calciu. Asepsia la locul injectării și plasarea precisă a acului în lumenul venei jugulare sunt necesare pentru a reduce riscul de tromboză și scurgere perivasculară.
Vena epigastrică (mamară) superficială craniană poate fi mai accesibilă decât vena jugulară la unele vaci culcate. Cu toate acestea, vena mamară este predispusă la tromboză și flebită și ar trebui utilizată numai atunci când nicio venă jugulară nu este disponibilă.
Injectarea intraperitoneală de calciu poate fi eficientă; cu toate acestea, prezintă preocupări substanțiale de siguranță pentru vacă. Amplasarea acului este oarbă, ceea ce poate duce la depunerea retroperitoneală, perirenală sau intraluminală a soluției de calciu. O injecție intraperitoneală poate afecta, de asemenea, un viscus și poate provoca peritonită.
Răspunsul la perfuzia intravenoasă de calciu pentru vacile cu pareză la naștere este de obicei imediat. Răspunsul la tratamentul intravenos este principalul mijloc de confirmare a diagnosticului.
Este recomandată colectarea probei de sânge pre-tratament înainte de a începe perfuzia intravenoasă de calciu. Dacă vaca nu răspunde favorabil, această probă poate fi transmisă pentru confirmarea de laborator a hipocalcemiei. Probele de sânge recoltate după perfuzia intravenoasă de calciu nu pot fi utilizate în scopuri de diagnostic, deoarece concentrația de calciu a fost confundată.
Un răspuns tipic la perfuzia intravenoasă de calciu în cazurile de pareză la naștere include scăderea frecvenței cardiace și creșterea intensității pulsului pe măsură ce contractilitatea cardiacă este restabilită.
Pareza musculară este inversată, rezultând tremurări musculare și încercări ale vacii de a se ridica. Aproximativ 75% dintre vacile culcate sunt capabile să se ridice în decurs de 2 ore. Leziunile musculo – scheletice și nervoase preexistente sunt principalul motiv pentru care vacile rămân culcate după corectarea cu succes a hipocalcemiei.
Perfuzia intravenoasă de calciu crește tranzitoriu concentrațiile de calciu din sânge până la aproape de două ori limita superioară normală. Acest lucru expune vaca la risc de aritmie cardiacă fatală.
Prin urmare, soluțiile care conțin calciu trebuie administrate lent (peste 10-20 de minute), în timp ce ritmul cardiac este monitorizat prin auscultație sau puls carotidian. Dacă apar aritmii severe sau bradicardie, administrarea trebuie oprită până când ritmul cardiac a revenit la normal. Animalele endotoxice sunt deosebit de predispuse la aritmii datorate tratamentului intravenos cu calciu.
Hipercalcemia tranzitorie datorată perfuziei intravenoase de calciu expune vaca la riscul unei recidive hipocalcemice. Hipercalcemia oprește eforturile vacii de a-și mobiliza propriile rezerve de calciu prin oprirea eliberării PTH și declanșând în schimb secreția de calcitonină (CT).
Aproximativ 25% până la 40% dintre vacile culcate care sunt capabile să se ridice după perfuzia intravenoasă de calciu devin din nou în decubit (de obicei în 12 până la 24 de ore), cu excepția cazului în care sunt luate măsuri pentru a reduce riscul de recidivă.
Tratamentul de elecție pentru prevenirea recăderilor hipocalcemice este administrarea orală de calciu, așa cum s-a descris mai sus pentru tratamentul cazurilor în stadiul 1 de pareză parturientă.
Vacile trebuie să fie în picioare, alerte și capabile să înghită înainte de a administra un bolus oral de calciu. Din aceste considerente se impune supravegherea animalelor aflate în convalescență.
Calciul subcutanat este a doua alegere pentru prevenirea recidivelor hipocalcemice. Numai calciul subcutanat poate să nu fie absorbit în mod adecvat din cauza perfuziei periferice slabe în timpul hipocalcemiei inițiale și nu ar trebui să fie singura cale de tratament.
Este necesară asepsia strictă pentru a preveni infecția la locul injectării subcutanate. Soluțiile care conțin formaldehidă sau dextroză nu trebuie administrate subcutanat deoarece sunt foarte iritante.
Gluconatul de calciu (500 ml, soluție 23% [la fel ca cel utilizat pentru perfuzia IV]) este cea mai bună alegere pentru administrarea de calciu SC. Această soluție este încă destul de iritantă și ar trebui împărțită în mai multe site-uri cu volum mai mic.
Pomparea de aer în uger, de asemenea, are un efect pozitiv deoarece reduce eliminarea calciului din organism cu laptele. Însă această metodă de tratare facilitează introducerea microflorei în uger și, în consecință, îmbolnăvirea animalelor de mamită. În ultimul timp unii specialiști veterinari din acest motiv s-au dezis de această manoperă.
Prevenirea. Hrănirea vacilor aflate în repaus mamar și, în special, în ultimele 2-3 săptămâni de gestație este extrem de importantă și, dacă vreți, critică în ceea ce privește menținerea sănătății animalelor după fătare. În aceste săptămâni este indicată o mică suplimentare a rației cu concentrate (energie), însă se va evita adaosul de calciu. Doar după parturiție rația vacilor poate fi suplimentată și cu calciu.
De știut:
- Osteomalacia este o tulburare metabolică osoasă la animalele adulte întâlnită des înainte de fătare.
- Mineralizarea corespunzătoare a osului este afectată de aportul inadecvat de minerale pe parcursul stabulației animalelor în timpul iernii.
- Pareza puerperală este o boală metabolică care apare mai ales în momentul fătării.
- Confirmarea diagnosticului febrei de lapte se face prin răspuns rapid la administrarea de calciu la animalele ce au fătat și se află în decubit.
- Administrarea intravenoasă de calciu este eficientă, dar trebuie efectuată cu precauție adecvată în timpul tratării parezei puerperale.
- Prevenirea acestor maladii se bazează pe o alimentație adecvată în timpul gestației.
Citește aici și despre Boli de copite la vaci – diagnostic, prevenire, tratament.
