Planta de hrean (Armoracia rusticana) este o specie perenă cultivată pentru rădăcina sa bine dezvoltată, cu pulpă albă, gust extrem de picant și aromă intensă.
Este apreciat atât ca plantă alimentară, cât și ca plantă medicinală, având utilizări variate în gastronomie.
Cultura de hrean este atestată încă din secolul al XVI-lea, fiind cultivată inițial de popoarele Europei Centrale: maghiari, germani și polonezi. Ulterior, s-a răspândit în majoritatea țărilor europene, unde este cultivat, de regulă, pe suprafețe relativ reduse.
În regiunea noastră, hreanul este prezent aproape peste tot, fiind cultivat mai ales în grădinile gospodăriilor rurale.
Cu toate acestea, cultura are un potențial productiv ridicat și poate fi valorificată inclusiv pe suprafețe mai mari, în sisteme comerciale.
Producția medie de hrean este de 15–20 t/ha, iar în condiții favorabile poate ajunge până la 40 t/ha. Cele mai bune rezultate se obțin, de regulă, în al doilea și al patrulea an de cultură, după care se recomandă desființarea plantației.
În stare proaspătă, hreanul se consumă cel mai frecvent ras, alături de preparate din carne, sub formă de sosuri sau în combinație cu diferite salate.
În unele regiuni, este consumat amestecat cu miere de albine. De asemenea, este utilizat la prepararea murăturilor sau transformat, prin uscare și măcinare, în pudră condimentară.
Din punct de vedere nutrițional, rădăcinile de hrean se remarcă printr-un conținut ridicat de:
- substanțe proteice (1,5–1,7%);
- zaharuri (aproximativ 6%);
- vitamina C (70–80 mg/100 g).
În plus, conțin fitoncide (allylizotiocianat, butil-cianat) și uleiuri eterice, ceea ce explică utilizarea hreanului ca agent conservant în industria conservelor de carne.
Hrean – particularități botanice și biologice
Înrudit cu varza și ridichea, hreanul face parte din familia Brassicaceae.
Planta dezvoltă o rădăcină puternică, cu grosimea de 3–4 cm, ramificată și capabilă să pătrundă în sol la adâncimi de peste 60–70 cm.
La exterior, rădăcina are culoare cenușiu-gălbuie, iar la interior este albă, cu pulpă aromată și foarte picantă.
Frunzele sunt dispuse în rozetă, au dimensiuni mari (peste 30 cm lungime), formă oval-alungită și nervuri aproape albe.
De regulă, marginea frunzelor este întreagă sau ușor ondulată, însă în anumite faze de creștere pot căpăta un aspect asemănător frunzelor de ferigă.
Tulpinile florale pot atinge înălțimi de 0,8–1,5 m, sunt tubulare, glabre și intens ramificate. Florile sunt mici, de culoare albă, iar fructele sunt silicve mici, globuloase, de obicei lipsite de semințe viabile sau cu semințe sterile.
Din acest motiv, în condițiile din regiunea noastră, hreanul se înmulțește exclusiv pe cale vegetativă.
Ce luăm în calcul când vrem să cultivăm hreanul
Hreanul este considerat una dintre cele mai rustice plante legumicole, având cerințe reduse față de factorii de mediu.
- Temperatura: rezistă la geruri de -20…-30°C.
- Lumina: este nepretențios, dezvoltându-se bine și în zone semiumbrite.
- Apa: suportă perioadele de secetă datorită sistemului radicular profund, însă în lipsa apei se accentuează lignificarea rădăcinilor.
- Excesul de umiditate: este foarte dăunător, favorizând putrezirea rădăcinilor. Nu se recomandă cultivarea pe terenuri cu pânza freatică superficială.
În schimb, hreanul este relativ pretențios față de fertilitatea solului, obținând producții ridicate pe soluri bogate în humus, fertilizate cu cantități mari de gunoi de grajd.
Cele mai bune rezultate se obțin pe soluri cu textură mijlocie, luto-nisipoase. Pe solurile prea ușoare sau nisipoase, rădăcinile se lignifică, iar pe cele grele se ramifică excesiv și se recoltează dificil.
Reacția solului trebuie să fie neutră, cu pH cuprins între 6,7 și 7,5.
Hrean – tehnologia de cultivare
Soiuri și material săditor de hrean
În cultura de hrean sunt utilizate, în principal, populații locale, bine adaptate condițiilor pedoclimatice, existând un număr relativ redus de soiuri ameliorate.
În România a fost creat și introdus în cultură soiul De Vidra, cunoscut pentru vigoare, adaptabilitate și capacitatea de a forma rădăcini relativ uniforme.
În fosta Cehoslovacie a fost obținut hibridul Moravec (1968), caracterizat prin rădăcini drepte, cu suprafață mai netedă și un grad redus de fibralizare, calități importante pentru valorificarea comercială.
Pe lângă acestea, la nivel european sunt cultivate diferite selecții tradiționale și forme locale, cunoscute sub denumiri comerciale sau regionale precum Maliner Kren, Bavarian Horseradish, Hungarian Horseradish sau Common Horseradish.
Acestea sunt apreciate mai ales în fermele mici, datorită rezistenței, stabilității producției și adaptării bune la condițiile locale, chiar dacă nu sunt soiuri omologate în sens clasic.
Alegerea terenului. După ce culturi hreanul crește cel mai bine
Pentru cultura hreanului se evită solurile prea ușoare, compacte, acide sau cu nivel ridicat al apei freatice.
Terenul trebuie nivelat pentru a preveni băltirea apei provenite din precipitații sau topirea zăpezii.
Plantele premergătoare recomandate sunt speciile care lasă solul curat de buruieni, precum tomatele, fasolea sau mazărea.
Acestea sunt indicate și ca plante următoare, deoarece permit distrugerea plantelor de hrean regenerate din fragmentele de rădăcină rămase în sol.
Se evită cultivarea hreanului mai devreme de 4–5 ani după alte crucifere (varză, conopidă, ridichi) sau după hrean.
Fertilizarea și pregătirea terenului
Fertilizarea de bază se aplică toamna, cu 40–50 t/ha gunoi de grajd, încorporat prin arătură la 30–40 cm adâncime. Primăvara, terenul se modelează imediat ce condițiile permit.
Rezultate foarte bune se obțin prin modelarea în biloane distanțate la 100 cm. În culturile comerciale, pe suprafețe mari, se pot forma brazde înălțate cu lățimea de 90–110 cm.
Înființarea culturii de hrean
Cultura se înființează prin butași, obținuți din ramificațiile rădăcinilor nevalorificate. În mod obișnuit, butașii au lungimea de 20 cm și grosimea de 1–2 cm.
Capătul inferior se taie oblic pentru respectarea polarității la plantare.
Există și metode rapide de obținere a butașilor subțiri (5 cm), care până toamna formează rădăcini laterale din care se pot recolta butași standard.
Pentru a evita formarea excesivă de lăstari, mugurii dorminzi din zona centrală a butașilor se îndepărtează prin frecare, lăsând doar mugurii de la extremități.
Butașii se păstrează peste iarnă stratificați în nisip, în pivnițe, iar plantarea se face primăvara, în martie–aprilie.
Schema de plantare la hrean
Pe biloane se plantează câte două rânduri, distanțate la 70–80 cm, amplasate pe coastele bilonului.
Distanța pe rând este de 30 cm, astfel încât pe aceeași parte a bilonului să rămână 60 cm între plante.
În brazde înălțate, se plantează două rânduri, la distanțe de 70–80 cm, cu 40–50 cm între plante pe rând.
Butașii se plantează oblic, cu capătul inferior la 12–15 cm adâncime și cel superior la 4–5 cm, evitând astfel întârzierea pornirii în vegetație și adâncirea excesivă a rădăcinilor.
Lucrări de întreținere la cultura de hrean
Întreținerea culturii constă în prașile repetate pe parcursul vegetației. În perioadele secetoase se aplică irigări cu norme de 250–300 m³/ha.
În lunile iulie–august, se efectuează copcitul ramificațiilor rădăcinilor pentru obținerea unui produs comercial de calitate superioară.
Combaterea bolilor și dăunătorilor se realizează prin măsuri preventive și tratamente specifice, respectând rotația culturilor și utilizând produse pe bază de cupru, sulf sau insecticide omologate, în funcție de agentul patogen sau dăunător.
V-ar putea fi util și articolul Cum se cultivă sparanghelul – sfaturi utile.
Recoltarea, păstrarea și valorificarea hreanului
Recoltarea se face toamna, în al doilea an de cultură. Recoltarea în primul an este posibilă doar în cazuri excepționale, când rădăcinile ating minim 2 cm grosime, însă nu este recomandată, deoarece produce rădăcini de calitate inferioară.
Pentru recoltare se utilizează dislocatoare de rădăcinoase, urmate de smulgerea manuală, curățarea și fasonarea rădăcinilor.
Pentru consumul de primăvară, plantele pot rămâne peste iarnă în câmp sau se pot păstra prin stratificare în nisip.
Rădăcinile destinate comercializării se leagă în mănunchiuri, se ambalează în lăzi și se transportă la punctele de desfacere.
Sursa imaginilor din articol: canva.com.
