Agricultura regenerativă a devenit, la nivel global, una dintre cele mai frecvent invocate soluții pentru viitorul agriculturii. Este prezentă în strategiile climatice, în politicile publice europene și în rapoartele ESG ale marilor companii agroalimentare.
De la America de Nord la Europa Occidentală, milioane de hectare sunt anunțate ca fiind „în tranziție” către practici regenerative, iar discursul public este dominat de promisiuni legate de sol, biodiversitate și carbon.
În practică, adoptarea la scară largă rămâne lentă și fragmentată. În multe regiuni, agricultura regenerativă este limitată la proiecte-pilot sau ferme cu acces la capital, nu la fermele comerciale obișnuite.
Problema nu este lipsa tehnologiei sau a cunoștințelor, ci absența unui model economic care să funcționeze în condiții reale de piață.
În Europa Centrală și de Est, inclusiv în România, interesul pentru agricultura regenerativă este în creștere, însă tranziția este rareori susținută financiar.
Fermierii testează culturi verzi, rotații mai lungi și reducerea lucrărilor solului, dar o fac pe propriul risc, fără contracte sigure, fără instrumente de acoperire a pierderilor și fără venituri garantate în anii de adaptare.
Acest decalaj dintre discurs și realitate este punctul central al mesajului formulat de Avishai Schneider, expert Agtech, care afirmă tranșant: „Le cerem fermierilor să salveze planeta, dar refuzăm să îi plătim pentru asta.”
Tranziția regenerativă și presiunea asupra marjelor fermierilor
Un aspect important subliniat de Schneider este durata tranziției. Conversia unei ferme convenționale către practici regenerative durează între trei și cinci ani, perioadă în care producțiile pot scădea, complexitatea operațională crește, iar riscul financiar se amplifică.
În acest interval, fermierul – actorul cu cele mai mici marje din lanțul agroalimentar – este pus să finanțeze obiectivele climatice globale.
Din punct de vedere economic, această abordare nu este sustenabilă. Este un pariu riscant, cu șanse reduse de a fi asumat pe scară largă.
Reducerea riscului: condiția de bază pentru orice tranziție
Prima direcție identificată de Avishai Schneider este nevoia de reducere a riscului în anii de tranziție.
Sistemele actuale de sprijin și asigurare sunt construite pentru a acoperi pierderi catastrofale, nu riscurile previzibile ale schimbării de sistem.
Fără instrumente financiare dedicate – asigurări, garanții, scheme de partajare a riscului – fermierii nu pot fi așteptați să facă pasul. Agricultura regenerativă presupune risc structural, nu excepțional, iar acest risc trebuie recunoscut și distribuit.
Contracte de preluare pe termen lung: dincolo de declarații
A doua direcție ține de relația cu industria alimentară. Companiile vorbesc despre sustenabilitate, dar evită angajamentele comerciale ferme. În cele mai multe cazuri, fermierii primesc doar promisiuni.
Fără contracte de preluare pe termen lung – minimum cinci ani – tranziția rămâne nesigură.
A cere fermierilor să schimbe sistemul de producție, dar a le garanta piața abia după certificare, înseamnă transferarea integrală a riscului către fermă.
Creditele de carbon: potențial recunoscut, venit incert
A treia direcție este legată de piețele de carbon, care, în forma actuală, sunt fragmentate, opace și impredictibile.
Pentru majoritatea fermierilor, aceste venituri nu pot fi incluse într-un plan financiar serios.
Atâta timp cât creditele de carbon nu sunt standardizate și previzibile, ele nu pot susține tranziția.
Schneider subliniază că aceste mecanisme trebuie să devină o sursă stabilă de venit, nu un bonus ocazional.
În România, piața creditelor de carbon aplicată fermelor și agriculturii regenerative este încă emergentă.
Actorii principali sunt de obicei platforme sau agtech internaționale care își extind serviciile în România, în timp ce piețele locale rămân la un nivel mai puțin matur și mai puțin standardizat decât cele din Vestul Europei sau America de Nord.
Puntea economică lipsă
Mesajul de fond este simplu și greu de contrazis: tehnologia există, cunoștințele există, interesul există. Singurul element lipsă este puntea economică care să facă tranziția viabilă.
Fără o arhitectură financiară care să împartă riscurile și beneficiile, agricultura regenerativă va rămâne un concept atractiv, dar limitat.
Dacă ne dorim adoptare, sustenabilitatea trebuie tratată ca o linie de venit și cost în P&L, nu doar ca un obiectiv de imagine, menționează Avishai Schneider.
